Când zilele sunt line și pline de exuberanță, apare o nevoie stringentă de a le „profita din plin”. Un prieten, renumit pentru observațiile sale neintenționat extraordinare, a remarcat odată: „Am nevoie să plouă. Zilele frumoase sunt atât de exigente.” Cuvântul „exigente” surprinde cu o precizie uimitoare esența. Aceste zile par să ne amintească că este imposibil să se repete la infinit, translucide și coraline, una după alta.

Ele ne reamintesc că, la un moment dat, vor sosi un front rece, un front cald, ploi, vânturi din Nord sau din Sud. Poate că în frumusețea extremă se ascunde reamintirea perisabilității. Când zilele sunt astfel, netede și luxuriante, apare necesitatea, exigenta de a le „valorifica”. Este ca și cum am ieși într-o zi ca într-un palat deschis doar în momente excepționale, asemenea acelor clădiri magnifice care se deschid o dată la patru ani și își expun minunile pentru câteva ore, doar pentru a se închide din nou și a rămâne absente încă patru ani.

Există versuri care spun: „Nu vreau să pierd niciun fir / din brocardul somptuos al acestei fericiri. / Dar nimeni nu poate să-și amintească tot.” A locui în excepțional cere resemnare: trebuie să înțelegem că acest lucru va rămâne viu în memorie doar până la următoarea întâlnire, care nu este garantată. Presupun că este, în parte, ceea ce ne împinge înainte: iluzia de a găsi o altă zi excepțională în viitor și curajul de a ști cum să o pierdem cu grație după ce am trăit-o.