În aceste zile ploioase, mă gândesc la sicriele cu infiltrații.

Nu-mi este greu să-mi imaginez mortul atât de liniștit, cu mâinile încrucișate pe piept, în poziție culcată, primind în ochiul drept picătura care, ca o lacrimă inversă, se strecoară prin crăpătura sicriului, toc toc toc, și străpunge pleoapa defunctului și găurește globul ocular, sau ceea ce a mai rămas din el, și ajunge la catedrala cutiei craniene, goală acum, sau cu un creier deshidratat și ruinat, de mărimea unei jumătăți de nucă. Ce caută o picătură acolo? Ce aș face eu, dacă aș fi o picătură de apă, în interiorul acelei mari scobituri a gândirii?

Am trăit în case cu infiltrații.

Am dormit ascultând șuieratul picăturii în timp ce străbătea aerul din adâncurile tavanului și am simțit impactul ei asupra tâmplei mele. Și m-am prefăcut mort pentru a-i arăta picăturii că nu mă deranja, pentru a verifica dacă în acest fel ar renunța să cadă. Dar acesta este destinul picăturilor: cel de a cădea, așa cum este al săracului să le primească cu răbdare. Uneori, m-am așezat în pat în așa fel încât să cadă direct în gură, ca și cum gura mea ar fi un cub sau un lighean. De asemenea, ca și cum gura mea ar fi o gură însetată, o floare a deșertului (o floare gura mea, ce delir). M-am jucat mult cu asta când eram mic. Și picătura, foarte rece, chiar și când era cald, se izbea cu o anumită violență de gâtul meu și aluneca în jos pe tubul digestiv. Îi pierdeam urma în esofag.

De aceea, în zilele ploioase mă gândesc la sicriele cu infiltrații și la răbdarea morților

(și a mortelor, căci genul masculin nu cuprinde întotdeauna), atât de îngrijiți și îngrijite, poate cu costumul cu care s-au căsătorit sau cu care au divorțat, și cu pantofii lucitori ca oglinda. Ascund, la fel ca mine când eram copil, disconfortul pe care li-l produce acea picătură enervantă, care nu are altceva de făcut decât să-i trezească așa cum trezește pe copiii (și pe fetele) din locuințele insalubre.