Polonia cere Washingtonului desfășurarea de arme nucleare pe teritoriul său și activează un plan de instruire militară pentru aproximativ 100.000 de bărbați anual. Germania își reformează Constituția pentru a crește cheltuielile de apărare peste limitele impuse anterior de propria disciplină fiscală. Țările baltice și Polonia se retrag din Convenția de la Ottawa cu intenția de a reinstala mine antipersonal la granița cu Rusia. Reintroducerea serviciului militar obligatoriu câștigă teren în mai multe state membre ale UE, într-o mișcare generalizată de creștere a cheltuielilor militare.

Este militarizarea o tendință deja de neoprit în cadrul Uniunii? Este aceasta calea corectă pentru a da naștere Europei Apărării și autonomiei strategice? Va fi posibil să se realizeze acest lucru în doar cinci ani?

Cartea Albă a Apărării, prezentată pe 19 aprilie de Comisia Europeană, în elaborarea căreia au fost la fel de prezente atât afronturile lui Donald Trump, cât și amenințările lui Vladimir Putin, încearcă să ofere un răspuns pozitiv acestor întrebări. Cu toate acestea, marcate de insatisfacția generată de toate încercările de a dota Cei 27 cu o voce și mijloace comune pentru a-și garanta bunăstarea și securitatea de la lansarea Politicii Comune de Securitate și Apărare (2009) — cu Strategia Globală (2016), Busola Strategică (2022) și Strategia Industrială de Apărare (2024) ca repere recente — lectura acestei Cărți Albe nu face decât să sporească îndoielile.

În realitate, singura întrebare la care se poate răspunde fără echivoc afirmativ este prima: reînarmarea este de neoprit. De fapt, acest lucru se întâmplă deja de câțiva ani, iar acum Comisia însăși a anunțat că așteaptă până la sfârșitul lunii aprilie planurile pe care statele membre trebuie să le prezinte, detaliind cum intenționează să impulsioneze intensificarea cheltuielilor lor pentru apărare, profitând de oportunitățile oferite de Bruxelles pentru a primi fonduri comunitare și pentru a depăși nivelurile de datorie și deficit stabilite de disciplina comunitară. Probabil nu va trebui să așteptăm mai mult de următorul summit NATO (la Haga, între 24 și 26 iunie) pentru a vedea cum se oficializează obiectivul de a ajunge la 3,5% din PIB pentru apărare (probabil într-un deceniu). Și, în termeni practici, nu contează dacă acest lucru se datorează unei impuneri americane sau unei decizii interne a Celor 27 în fața propriei vulnerabilități într-un mediu de securitate atât de îngrijorător. Ceea ce contează este că, pentru a ajunge acolo, va trebui asumată mai multă datorie (chiar dacă mutualizată la nivel european), sau va trebui crescută povara fiscală, sau reduse cheltuielile publice în alte domenii. O dilemă în care se poate alege doar între rău și mai rău.

În ceea ce privește corectitudinea căii de urmat, trăim din nou situația clasică în care suntem convinși că, în esență, nu există alternativă. O narativă care, în primul rând, ne prezintă ca fiind absolut lipsiți de apărare și la cheremul Rusiei, ignorând faptul că, dacă UE ar acționa în acest domeniu sub o autoritate unică, ar fi a doua putere militară a planetei atât ca efective, cât și ca capacități și buget. O imagine falsă, așadar, care pune accentul pe necesitatea de a ne dota cu noi capacități, când, în realitate, principala provocare este cum să creăm o nouă arhitectură de securitate.

Desigur, pentru a fi autonomi, trebuie să acoperim cele șapte deficiențe pe care Cartea Albă le identifică din nou ca fiind critice, aspirând să avem mijloace credibile la toate nivelurile amenințării (deși nu îndrăznește să menționeze armele nucleare), într-o repetare a ceea ce prevăd deja de ani de zile Planurile succesive de Dezvoltare a Capacităților ale NATO și UE. Dar aspirația nu se poate limita la a aduna mai multe rachete sau mai multe submarine, deoarece, dincolo de faptul că exigențele securității nu se epuizează în apărarea militară, cheia fundamentală este de ordin politic, activând voința Celor 27 de a accepta că trăim vremuri extraordinare și că, prin urmare, se impune necesitatea de a revoluționa modelul care ne-a adus până aici.

Un model care să reproducă la scară comunitară ceea ce este atât de elementar la nivel național. Adică, structurarea operațională a unei autorități politice care să poată vorbi și acționa în numele statelor membre în toate domeniile și, în plus, un proces decizional care să depășească limitările abordării interguvernamentale actuale. Se va spune că așa ceva nu este realist într-o UE fragmentată intern, dar și mai nerealist este să credem că mergând pe aceeași cale pe care am parcurs-o până acum va fi posibil să atingem acea autonomie strategică asupra căreia toți par să fie de acord și să ne garantăm securitatea. Din păcate, nimic din Cartea Albă nu indică faptul că aceasta este calea aleasă pentru a satisface cerințele situației actuale.

Reducând așadar nivelul de ambiție, Cartea Albă se limitează la a fixa atenția asupra a două aspecte, industrial și bugetar, evident relevante, dar în niciun caz suficiente pentru a provoca singure saltul necesar. În primul caz, se pornește de la presupunerea că simpla oferire de avantaje companiilor din sector pentru a investi în noi proiecte va reuși să învingă reticențele naționaliste care îngreunează atât de mult proiectele comune și să înlocuiască SUA ca principal furnizor de material militar. Până acum nu a fost posibil, în ciuda efortului susținut al Agenției Europene de Apărare și al lansării unor instrumente variate precum Fondul European de Apărare, OCCAR sau PESCO.

În ceea ce privește factorul bugetar, grosul efortului rămâne în așteptarea deciziilor guvernelor naționale, supuse unor condiționări sociale, politice și economice foarte diverse. Iar experiența ne învață din nou că este previzibil ca fiecare dintre ele să tindă să acționeze în linie cu propriile percepții asupra amenințărilor, acordând mai multă greutate nevoilor imediate ale propriilor forțe armate și satisfăcând cu prioritate potențialul propriului sector industrial de apărare. Ceea ce se va obține astfel este cheltuirea mai multor bani (în beneficiul unora, creând mai multă redundanță de mijloace în unele domenii), dar nu o cheltuire mai bună (pentru a ajunge la o Europă a Apărării cu adevărat autonomă).

În cele din urmă, Cartea Albă transmite, poate involuntar, o convingere redusă asupra posibilității de a atinge obiectivul în cei cinci ani prevăzuți în paginile sale. De fapt, este suficient să menționăm că NATO apare citată de 25 de ori, reiterând până la saturație că reprezintă pilonul fundamental al securității europene, pentru a concluziona că promotorii săi nu cred cu adevărat că autonomia strategică este după colț. Să nu ne amăgim: chiar și în cazul ipotetic în care fondurile anunțate ar fi mobilizate și Cei 27 s-ar alinia în aceeași direcție, dependența de Washington va continua să fie o realitate incontestabilă peste cinci ani, dat fiind că industriile noastre de apărare nu vor fi capabile să producă tot ce este necesar pentru a înlocui SUA.

Nu este nevoie să ne gândim la ipoteza diviziilor ruse invadând țări UE și la efectele dăunătoare care derivă din dependența de Washington pentru a înțelege oportunitatea obținerii autonomiei strategice. Dar a ținti spre acest orizont prin reînarmare militară înseamnă a greși din nou drumul. Spania mizează pe această autonomie, dar prima sa sarcină este să nu se mai înșele singură și să recunoască faptul că deja cheltuiește 2% pentru apărare. De aici, are dreptate când cere schimbarea numelui planului UE, reformularea sa în cheie de securitate (și nu de apărare militară) și mutualizarea efortului de realizat. Pentru ca așa ceva să aibă sprijin cetățenesc, este la fel de important să se dezvolte o pedagogie politică adecvată, precum și să se obțină un larg consens parlamentar, evitând prevalența abordărilor corporatiste și industriale. Va fi posibil?

Jesús A. Núñez Villaverde este codirector al Institutului de Studii privind Conflictele și Acțiunea Umanitară (IECAH).