Donald Trump nu este un autocrat. Este un monocrat

Donald Trump nu este un autocrat. Este un monocrat, în sensul termenului folosit pentru a descrie un fenomen în creștere în democrațiile moderne: concentrarea puterii în biroul președintelui. Conform experților Fortunato Musella și Luigi Rullo, ascensiunea guvernării monocratice este rezultatul a trei tendințe: o relație mai directă între lider și oameni, o personalizare a politicii care îl transformă pe președinte în *dominus* al executivului și al partidului, și o fragmentare a agenților colectivi, cum ar fi Parlamentul și partidele.

«Aripa de vest» a palatului prezidențial a înlocuit, de facto, Congresul ca loc al puterii

«Aripa de vest» a palatului prezidențial a înlocuit, de facto, Congresul ca loc al puterii. Totul iese de acolo: inițiativele legislative pe care parlamentele obișnuiau să le elaboreze, politicile concrete de zi cu zi pe care funcționarii ministeriali obișnuiau să le conceapă, planurile abstracte de viitor pe care instituțiile de reflecție obișnuiau să le schițeze, candidații electorali pe care organele de partid obișnuiau să îi decidă și argumentele pe care mințile obișnuiau să le elaboreze, acum pur și simplu repetă ceea ce le este trimis prin WhatsApp.

Acum totul se produce, ca în țara lui Charlie și fabrica de ciocolată, într-un complex enorm care exercită atât fascinație, cât și teamă, cum ar fi Casa Albă sau La Moncloa. Știm că creatorul minunatelor dulciuri nu este dl. Wonka de serviciu (Trump, Starmer, Sánchez sau Meloni), ci o armată aplicată de oompa-loompa anonimi, despre care, pentru responsabilitatea pe care o au, știm puține. Democrațiile ar trebui să se adapteze la această absorbție a puterii efective în cercurile prezidențiale și să permită mecanisme de responsabilizare pentru a ști cine decide ce.

Erorile lui Trump, ale cărui decrete încalcă drepturile constituționale, nu au nimic de-a face cu unele excese de putere recente (legale sau ilegale, dar, fără îndoială, rușinoase) care au avut loc în unele palate prezidențiale europene. Dar originea lor este aceeași, acumularea de putere în nucleul puterii executive. Diferența este că în SUA pilotează un nebun.

Cu parlamente mai dezorganizate și executive mai tensionate, cusăturile democrațiilor se crapă. În Spania, lipsa bugetelor sau a unui pact legislativ privind apărarea nu sunt problema, ci simptomul unei boli mai grave, ascensiunea lentă a monocrației. Nu suntem într-o dictatură sau în anticamera ei. Dar, cu controlul său omnipotent asupra agendei politice, fabrica de ciocolată se poate transforma într-o mașină de noroi.