Când Papa Francisc era Bergoglio

Când Papa Francisc era Bergoglio, ocupa singur o cameră mică într-o anexă a Catedralei Metropolitane din Buenos Aires, situată pe una dintre laturile Pieței Mayo. Obșnuia să-și gătească singur, purta haine simple și se deplasa prin capitala argentiniană cu transportul public. În biroul său de la curie primea politicieni, sindicaliști și oameni de afaceri. Curând a devenit faimos pentru profilul său de strateg metodic și calculat. «Un politician în sutană», se spunea despre Bergoglio ca un elogiu, dar și ca o critică, în funcție de culoarea celui care spunea. Era considerat și un administrator eficient al arhiepiscopiei din Buenos Aires.

Cu pași lenți, Bergoglio nu ar fi avut nevoie de mai mult de trei minute pentru a parcurge drumul care unește catedrala cu Casa Rosada. Nu a făcut-o niciodată, pentru că nu a fost niciodată invitat. Bergoglio, înainte de a fi ales Papă în martie 2013, era arhiepiscopul de Buenos Aires, iar relația sa cu Cristina Kirchner nu era bună, aproape la fel de rea ca cea pe care o avusese cu soțul ei, Néstor Kirchner. Cuplul considera că Bergoglio este «de dreapta», un «peronist de dreapta», mai precis. Îi imputau, de asemenea, o presupusă complicitate cu dictatura din anii șaptezeci, când era provincial al iezuiților. Bergoglio a respins întotdeauna etichetele și acuzațiile.

«Nu am fost niciodată afiliat partidului peronist, nici măcar nu am fost militant sau simpatizant al peronismului. A afirma asta este o minciună», a spus Francisc în cartea El Pastor (Ediciones B, 2023), rezultat al unor conversații lungi cu jurnaliștii Sergio Rubin și Francesca Ambrogetti. «Scrierile mele despre justiția socială au dus la afirmația că sunt peronist. Și în ipoteza de a avea o concepție peronistă despre politică, ce ar fi rău în asta?», s-a întrebat el, ca pentru a închide definitiv subiectul. Demontarea rolului său în timpul guvernării militare nu a fost la fel de ușoară. Stânga peronistă l-a acuzat că a avut un rol cel puțin discutabil în cazul dispariției forțate și a torturilor suferite în ESMA de preoții iezuiți Orlando Yorio și Francisco Jalics. Preoții desfășurau activități sociale în cartierele sărace ale capitalei și au ajuns curând într-o temniță militară. În 2010, Bergoglio a fost citat de justiție și, timp de mai bine de patru ore, a depus mărturie cu privire la această chestiune.

În acei ani, jurnalistul Horacio Verbitsky, fost membru al organizației Montoneros și legat de kirchnerism, l-a acuzat pe Bergoglio că i-a «predat», din funcția sa de superior provincial, pe Jalics și Yorio captorilor lor. Bergoglio a declarat în fața judecătorilor care l-au interogat că a intervenit pentru preoți pe lângă dictatorul Jorge Rafael Videla și secundul său din junta militară, amiralul Eduardo Massera. În mai 2023, Francisc și-a amintit acea declarație în fața a 32 de iezuiți pe care i-a vizitat în Ungaria. «Unii din Guvernul [lui Kirchner] voiau să-mi taie capul și au scos la iveală nu atât această chestiune a lui Jalics [de origine maghiară], cât au pus la îndoială întregul meu mod de a acționa în timpul dictaturii», le-a spus Pontiful. «În cele din urmă, s-a dovedit inocența mea. Când Jalics și Yorio au fost arestați de militari, situația din Argentina era confuză și nu era deloc clar ce trebuia făcut. Am făcut ceea ce am simțit că trebuie să fac pentru a-i apăra», a adăugat el.

Mai multe informații

Traiectoria lui Francisc I, Papa care a vrut să schimbe Biserica: de la persoana anului în «Time» la lupta împotriva schimbărilor climatice

Cel care l-a apărat atunci pe Bergoglio a fost Adolfo Pérez Esquivel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1980 pentru lupta sa pentru drepturile omului în timpul dictaturii argentiniene. «Au fost episcopi care au fost complici la dictatură, dar Bergoglio nu», a spus el. În cartea sa Código Francisco (Editorial Sudamericana – 2016), istoricul Marcelo Larraquy susține că în anii șaptezeci Bergoglio «a adăpostit preoți, seminariști și laici care erau persecutați sau în pericol. Dar a fost, de asemenea, adevărat că nu a denunțat public terorismul de stat, așa cum au făcut alți episcopi, precum Enrique Angelelli», asasinat de militari în august 1976. În schimb, «Bergoglio a folosit canalele interne ale Bisericii, nunțiul sau părintele general al Companiei lui Isus de la Roma. Bergoglio a aplicat o politică de protecție și tăcere», a adăugat autorul.

Această tăcere este ceea ce a acoperit cu umbre rolul său în acei ani întunecați. Chestiunea, cu toate acestea, părea îngropată până când, pe 13 martie 2013, Argentina s-a trezit cu vestea că acel arhiepiscop pe care îl întâlneau pe stradă fusese ales Papă. Scenariul, însă, nu mai era același. Cristina Kirchner a decis că acel Bergoglio care o critica cu omiliile sale și care, ani de zile, a fost singura voce opozantă importantă, era acum «primul Papă argentinian». A călătorit imediat la Vatican și l-a umplut de cadouri.

Francisc nu a mai primit atacurile kirchnerismului, dar nu a putut evita ca de la Buenos Aires să fie târât în noroiul politicii interne. Timp de aproape 12 ani, argentinienii au analizat în cheie locală fiecare mesaj care sosește de la Vatican, au măsurat amploarea unui zâmbet în fața unui politician sau a altuia sau gestul sever pe care iezuitul l-a acordat unui fost președinte. În ultimii ani, a trebuit să suporte un candidat care a făcut campanie pentru președinte numindu-l «reprezentant al celui rău pe pământ», «fiu de cățea care predică comunismul» și «excrement prost căcat». Dar când acel candidat a ajuns la Casa Rosada, miracolul s-a produs din nou. Javier Milei nu avea două luni în funcție când a călătorit la Vatican pentru a-l îmbrățișa pe cel care era acum «cel mai important argentinian din istorie».