Acest articol face parte din revista TintaLibre din martie. Cititorii care doresc să se aboneze la Джерело новини împreună cu TintaLibre pot face acest lucru prin acest link. Cei deja abonați pot consulta oferta la sau 914 400 135. Lumea sportului, și în special fotbalul, a fost istoric un teren fertil pentru intervenția politică. Acest fenomen s-a petrecut în diverse etape ale istoriei, atât în timpul dictaturilor, cât și în perioade democratice, deși sub modalități și scopuri diferite. Un exemplu clar al legăturii dintre politică și sport poate fi observat în istoria recentă a Spaniei, unde de multe ori s-au intersectat granițele dintre sport și politică, adesea cu consecințe negative pentru independența instituțiilor sportive.

Unul dintre exemplele regretabile ale acestei interferențe a avut loc în timpul dictaturii lui Primo de Rivera, când guvernatorul Milans del Bosch a luat decizia de a închide stadionul Les Corts, sediul Futbol Club Barcelona, timp de șase luni. Această închidere a avut loc ca urmare a unui fluierat pe care fanii Barça l-au dat imnului național spaniol, într-un act de protest împotriva regimului. În ciuda represaliilor guvernului, membrii clubului nu și-au abandonat sprijinul pentru Barça și au continuat să plătească abonamentele, ceea ce demonstrează rezistența unei părți a societății catalane în fața represiunii politice.

În timpul războiului civil spaniol, relația dintre politică și sport s-a intensificat și mai mult. Un caz tragic care simbolizează această conexiune a avut loc în 1936, când Josep Suñol i Garriga, președintele FC Barcelona la acea vreme, a fost asasinat de armata franchistă. Suñol a fost arestat în timp ce călătorea cu mașina la Madrid și, ulterior, executat în Sierra de Guadarrama. Un alt caz tragic, conform unei investigații realizate de revista Sàpiens, a fost cel care a avut loc în anul 1939, când președintele Real Madrid de atunci, Antonio Ortega Gutiérrez, a fost executat prin garrotare după ce a fost supus unui proces sumar. Aceste fapte reflectă persecuția pe care au suferit-o mulți dintre liderii sportivi care s-au opus regimului, precum și utilizarea pe care franchismul o făcea sportului pentru a-și consolida puterea.

Cu altă ocazie, în primii ani ai regimului franchist, Consiliul de Administrație al Barça, prezidat de Agustí Montal, a decis să acorde medalia de aur a clubului președintelui Penya Barcelonista de Manresa. Cu toate acestea, guvernatorul civil al vremii a intervenit și l-a avertizat pe Montal că în Spania, sub dictatura lui Franco, prima medalie de aur trebuia acordată chiar lui Caudillo. În fața acestei presiuni, Consiliul de Administrație a fost obligat să-și anuleze decizia și să călătorească la Madrid pentru a înmâna prima medalie de aur din istoria clubului lui Franco, o acțiune care evidențiază supunerea sportului la voința regimului.

Deja în tranziția democratică, după moartea lui Franco și cu venirea la putere a guvernului prezidat de Adolfo Suárez, relația dintre puterea politică și lumea sportului a continuat să fie tensionată și problematică. Un episod revelator a avut loc când, sub președinția lui Agustí Montal, s-au convenit cu guvernul Suárez numele membrilor noului Consiliu de Administrație al FC Barcelona. Acest pact subliniază modul în care politica a continuat să se infiltreze în deciziile interne ale clubului, chiar și în era democratică. Deși acest pact nu a avut dimensiunile represaliilor trăite în timpul dictaturii, el a evidențiat lipsa de autonomie a unor instituții sportive în fața intereselor politice.

Politica și fotbalul în secolul XXI

Cele mai recente momente din istoria Barça au fost, de asemenea, marcate de interferențe politice. În democrația secolului XXI, relația dintre politică și fotbal, în special în Catalonia, a atins noi niveluri de conflict. În timpul mandatului meu ca președinte al FC Barcelona, am experimentat brutalitatea cu care politica nu numai că influențează, ci și irupe în sport cu nerușinare și cruzime. În timpul mandatului meu, un grup de politicieni din cadrul guvernului spaniol, în special Alicia Sánchez Camacho, președinta Partidului Popular (PP) în Catalunya, m-a inclus într-o listă de «potențiali independențiști catalani» de eliminat. Această listă făcea parte dintr-o strategie care urmărea să destabilizeze figurile care reprezentau o rezistență politică, în acest caz, pe cei care credeau ei că susțin cauza independentistă catalană, fie că era sau nu adevărat.

Poziția mea ca președinte al Barça, la acel moment unul dintre cele mai puternice cluburi din lume, atât pe teren, cât și în afara lui, mă transforma într-o țintă perfectă pentru interesele politice. În acei ani, FC Barcelona se bucura de una dintre cele mai de succes perioade din istoria sa. Prima echipă, condusă de Lionel Messi, făcea ravagii atât în competițiile naționale, cât și internaționale, în timp ce situația economică a clubului era cea mai solidă din toată istoria sa. Cu toate acestea, tocmai în acele momente de succes s-au intensificat cel mai mult încercările de a controla Barça din cercurile politice.

Decizia consiliului nostru de administrație de a include cele patru bare ale drapelului catalan pe al doilea tricou al echipei ne-a adus probleme grave. Anumite sectoare politice au interpretat-o ca pe un act de rebeliune față de stat. Acest tip de decizii, care pentru mulți sunt pur și simplu simbolice, pentru alții sunt inacceptabile și pun în pericol controlul lor asupra marilor simboluri naționale. Din acel moment, s-a dezlănțuit o campanie mediatică și politică care urmărea să «elimine» social pe cei care, ca mine, apăram independența clubului și dreptul său de a se exprima liber.

În acest context, mecanismele statului au început să acționeze împotriva Clubului și a tot ceea ce reprezenta. Folosind calea judiciară, au fost fabricate cazuri false, fără dovezi sau fundament legal, pentru a încerca să destabilizeze Clubul și să prejudicieze buna funcționare sportivă, economică și socială care îi enerva foarte mult pe dușmanii interni și externi. Acuzațiile erau lipsite de orice sens, dar asta nu a împiedicat desfășurarea unei arestări preventive nedrepte, care a durat aproape doi ani, cu singurul scop de a presa și reduce la tăcere pe cei care se opuneau intereselor lor. Această situație a contat pe colaborarea judecătoarei Carmen Lamela, a cărei acțiune a fost clar parțială, foarte ciudată și probabil coruptă, fapt pe care încercăm să-l scoatem la iveală cu dovezi și fapte incontestabile. Ascensiunea sa de la Audiencia Nacional la Tribunalul Suprem s-a făcut împotriva practicilor obișnuite; acest lucru demonstrează în ce măsură funcționarea defectuoasă a sistemului judiciar spaniol este capabilă să acționeze în complicitate cu interesele politice.

Cel mai alarmant lucru la acest tip de intervenții este că, deși dovezile de corupție și abuz de putere sunt clare, foarte puțini au fost pedepsiți pentru acțiunile lor. Lipsa de consecință pentru acești actori corupți arată clar că, în ciuda faptului că trăim într-o societate care se autointitulează democratică, mecanismele de control al puterii sunt încă foarte similare cu cele ale dictaturilor, unde cei care nu se supun voinței regimului sunt pedepsiți fără milă.

Politica și sportul au fost împletite de secole, dar relația lor a variat în funcție de contextul istoric și politic al fiecărui moment. În timpul dictaturilor, precum cea a lui Primo de Rivera sau Franco, interferența politică în sport avea ca scop menținerea controlului asupra societății, canalizarea energiilor poporului către activități care să-i distragă de la problemele lor cotidiene și, mai ales, evitarea ca aceștia să pună la îndoială legitimitatea regimului. În acele momente, politica nu numai că folosea sportul ca instrument de propagandă, ci și aplica măsuri represive pentru a elimina orice tip de opoziție.

În democrații, interferența politică continuă să existe, dar adoptă forme mai subtile. Politicienii caută să folosească pasiunea pe care sportul o generează în rândul oamenilor pentru a manipula votul și a-și crește baza de sprijin. În cazul Catalunyei, de exemplu, fotbalul a fost folosit de independențiști ca mijloc de mobilizare a susținătorilor lor și pentru a marca o identitate colectivă. În acest context, sportul încetează să mai fie doar o competiție pentru a deveni un spațiu de confruntare politică.

Acest fenomen are consecințe grave pentru independența instituțiilor sportive, care sunt obligate să ia decizii sub presiunea actorilor politici. În plus, lipsa unei adevărate separări între puterea politică și cea sportivă generează un climat de neîncredere și de manipulare, care ajunge să-i prejudicieze pe toți cei implicați.

Cert este că interferența politicii în sport este o problemă structurală care nu se va rezolva atâta timp cât nu există un angajament serios din partea politicienilor de a eradica corupția și de a garanta că instituțiile sportive pot opera cu independență și autonomie. Între timp, cluburile și sportivii vor continua să fie, în multe cazuri, victime ale presiunilor politice, iar sportul va continua să fie folosit ca instrument pentru scopuri străine de adevărata sa natură.

În concluzie, relația dintre politică și sport este complexă și, adesea, problematică. Deși în teorie democrațiile ar trebui să garanteze autonomia instituțiilor sportive, realitatea demonstrează că politica continuă să influențeze lumea sportului într-un mod semnificativ. Doar printr-un angajament adevărat față de independență și transparență se va putea realiza ca sportul să-și recapete funcția originală: să fie un spațiu de bucurie și competiție, liber de presiunile și manipulările politice. Între timp, vom continua să fim martori la modul în care puterea continuă să folosească sportul ca instrument pentru a-și consolida dominația asupra societății. [Sandro Rosell este fost președinte al F.C. Barcelona (2010-2014) și fost deținut provizoriu între 2017-2019]