Deziluzie este cuvântul pe care îl alege Manuela Carmena atunci când analizează atitudinile celor care au propus-o drept candidată și, ulterior, cu ajutorul votanților, au făcut-o primar al Madridului. Deziluzia este un cuvânt frumos și în declin, pentru că specific acestor vremuri este decepția, care nu numai că este un termen mult mai aspru și violent, dar plasează și greutatea vinei asupra celuilalt. Deziluzia, în schimb, este personală: se pierde ceva propriu, iluzia. Se încetează, prin urmare, a mai fi un iluzionist. Și așa se prezenta în interviul acordat Bernei González Harbour cu ocazia publicării memoriilor sale politice, ca o iluzionistă înconjurată de oameni decepționați.

Carmena credea că activiștii ar fi buni politicieni și a descoperit că erau cei mai răi. Cine ar fi bănuit că personalități inflexibile, combative și disprețuitoare față de opiniile contrare ale lor ar rezulta în politicieni la fel de inflexibili, combativi și disprețuitori față de opiniile contrare ale lor. Nu știu ce miracol alchimic ar transforma un apostol într-un negociator posibilist și făuritor de pacte. Poate s-a înșelat din cauza spiritului acelei deziluzionate și decepționante Tranziții spaniole, unde astfel de miracole erau cotidiene, dar chiar și în 2015 părea clar că noua politică nu venea să construiască punți, ci să sape tranșee, și în ele continuăm să fim, din ce în ce mai înnămoliți.

Este adevărat că o parte din acele activisme erau de canapea și telefon, cu acțiuni politice care nu ieșeau din Twitter. Nu era vorba că nu trebuia să mergi în munți cu puști; era că nici măcar nu trebuia să ții pancarte pe stradă. Era un angajament comod, cu un cost personal minim și promisiuni plauzibile de putere și prestigiu. Poate de aceea s-au înscris atât de mulți care acum sunt dispăruți, între derută și tăcere.

Au luat cu asalt «cerurile» stucate ale primăriilor și ministerelor pentru a le umple de dispute sterile, iar acum, când monștrii au devenit reali și «fasciștii» nu mai sunt oricine își manifestă dezacordul, ci ultrași aroganți, agresivi și puternici; acum, când fascismul se trezește fără deghizări, cu ghearele întinse și fălcile deschise, nu sunt nicăieri. Sau mai rău: sunt în negaționism, facilitând sarcina demolatorilor. Acum, când Europa se confruntă cu o criză existențială evidentă, puținii rămași scot din dosarul de clasa a X-a niște abțibilduri cu «Nu NATO» pe care le arată ca scuturi împotriva unei realități la fel de încăpățânate ca ei. Nu inspiră decepție. Nici deziluzie. Cel mult, puțină milă în cazurile evidente de bunătate. În cazul celor obstinați și furioși, o lene cosmică.