Dacă cea mai puternică bombă nucleară ar cădea asupra Madridului

Dacă cea mai puternică bombă nucleară ar cădea asupra Madridului, tot interiorul M-30 ar fi carbonizat de o sferă de foc. Radiațiile ar ocupa aproximativ același spațiu, dar unda de șoc s-ar extinde mult mai departe, în afara orașului, de la Rivas la El Pardo, de la Coslada la Boadilla. Frontul de căldură ar umple practic toată comunitatea, până în Toledo sau Guadalajara. Toate acestea cu o singură bombă: bomba țarului rusesc, de 50 de megatone, de 3.125 de ori mai puternică decât „Little Boy” americană care a distrus Hiroshima. Ar muri 3,4 milioane de oameni și ar fi răniți 1,2 milioane. Mai multe informații despre cum să recăpătăm frica de războiul nuclear, care a marcat viața părinților noștri. Efectele devastatoare ale exploziei sunt prezentate de site-ul web Nuclear Bomb Blast Simulator, unde puteți alege diferite locații pentru a fi bombardate cu o panoplie de bombe atomice. O ocupație foarte relaxantă pentru o după-amiază de duminică. O altă lectură de groază este `Război nuclear. Un scenariu (Debate)`, în care jurnalista Annie Jacobsen relatează, cu un realism total, modul în care ar avea loc, minut cu minut, un conflict care ar pune capăt civilizației în mai puțin timp decât durează o siestă. Unul dintre avantajele de a trăi în centrul unui oraș mare (dacă fondurile speculative încă te lasă) este că, în cazul unui atac nuclear, ai muri într-o clipă, ceea ce este întotdeauna preferabil. Ai putea să tastezi chiar această frază și în acest punct precis... nimic.

Această rubrică tratează despre deconectarea pe care o simte cetățeanul față de geopolitică. Deși problemele internaționale influențează viața de zi cu zi (prețurile cresc sau sosesc refugiați), ele par, în același timp, ceva foarte îndepărtat. Mă plimb pe stradă (să zicem Atocha, acolo unde se varsă în sensul giratoriu, într-o dimineață la sfârșitul iernii) și totul pare foarte negeopolitic. Contemplu oamenii absorbiți de grijile lor zilnice: să plătească chiria, să se împrietenească cu Pepe de la Marketing, să știe ce naiba este chestia aia care a ieșit la TAC. Viața trece în oraș, absorbită de minunățiile sale. Construirea unei noi ordini multipolare pare să se întâmple într-o altă lume. În dezbaterile de la televizor. De aceea, când a izbucnit războiul din Ucraina, întoarcerea ostilităților în Vechea Europă părea o poveste științifico-fantastică (așa cum, de altfel, păruse cu puțin timp înainte pandemia). Dacă ar începe un război la scară largă, ar irumpe în viețile noastre normale ca un monstru scăpat de sub controlul și înțelegerea noastră, ca intruziunea Dumnezeului necruțător și crud din Vechiul Testament.

Soldați ai Brigăzii 24 Mecanizate trăgând cu un mortar de 120 de milimetri asupra pozițiilor armatei ruse lângă Chasiv Yar, în regiunea Donețk, Ucraina, pe 16 martie. În afacerile internaționale este dificil să participi politic și nu pare să aibă prea mult sens să te mobilizezi. Avem mai puține informații, totul pare mai complex și inaccesibil. Mai mult decât acțiune (așa cum se spune acum), avem **neputință**. Destinul nostru este în mâinile unor oameni puternici care, ca cine joacă Risk, nu acționează gândindu-se la cetățeni, ci la abstracții precum misiunile istorice sau concretizări precum câștigurile corporative. În războaie, în timp ce cei puternici se întâlnesc în zadar în palate, mor cei oarecare pe terenul noroios. Ni se vorbește despre grandoare națională și aspirații imperiale, ne punem față în față cu Istoria... cel puțin cei care nu trebuie să schimbe scutece sau să meargă la cumpărături la Carrefour. Mă uit la fiica mea jucându-se în sufragerie și simt vulnerabilitate știind că destinul nostru este în mâinile unor ființe disprețuitoare și că putem face puține pentru a-l schimba. (Paranteză: dacă persoanele care ne guvernează destinele s-ar implica în creșterea copiilor, lumea ar fi mult mai puțin belicoasă, demonstrează Sarah Blaffer în recenta carte `Tatăl în scenă (Capitán Swing)`. Ea povestește că supraviețuitorii de la Hiroshima au cerut ca, pentru siguranță, arsenalul nuclear să fie în mâinile femeilor care alăptează. Violența se dizolvă atunci când se experimentează grija).

Grupul punk Polanski y el ardor, când era Movida, se întreba `Ce ai face într-un atac preventiv al URSS?` Nu dădea multe răspunsuri, mai degrabă spunea lucruri punk precum `nu am iubită și nu-mi place Pactul de la Varșovia`. Dar punea accentul pe acel sentiment de **insignifianță**: ce am face noi, cu micile noastre vieți, în catastrofa de neimaginat. În timpul Războiului Rece, nu cu mult timp în urmă, oamenii trăiau cu frica nucleară în viața de zi cu zi, iar copiii americani erau antrenați ca, în caz de atac, să se protejeze sub pupitru, ca și cum ar servi la ceva. Acum posibilitatea apocalipsei atomice nu pare atât de prezentă și, dacă s-ar pune problema, cu siguranță mulți ar aclama-o pe rețelele sociale. Se optează pentru creșterea cheltuielilor militare fără a măsura forțele sau a cere buget, fără a căuta strategii de limitare (așa cum propune în aceste pagini Ignacio Sánchez-Cuenca) cu care conducătorii rezonabili să se poată descurca cu cei iraționali. Ca cine se descurcă cu energumenul de la birou sau cu bețivul din bar. Și, spun pacifistii, când ai prea multe ciocane, toate problemele par cuie.