Donald Trump l-a invitat pe Bill Maher la Casa Albă, iar acesta a povestit despre asta în emisiunea sa, subliniind cât de drăguț și prietenos a fost președintele, cât de bine s-au simțit și cât de diferit era Trump-ul privat de monstrul grotesc care urcă la pupitru și expectorează pe rețelele de socializare. Maher, până acum una dintre cele mai ascultate voci anti-trumpiste, a pledat pentru dialog și pentru găsirea unor puncte de acord.

Câteva zile mai târziu, un alt mare comic evreu, Larry David, i-a răspuns în The New York Times cu o tribună intitulată Cina mea cu Adolf, unde parodia monologul lui Maher, relatând o seară fictivă în cancelaria Reich-ului în 1939, în care Hitler s-a arătat amuzant și cordial. Este o piesă atât de neobișnuită încât a meritat un comentariu din partea directorului adjunct de opinie, Patrick Healy, explicând de ce fac o excepție cu David de la regula de a nu publica texte parodice într-un ziar atât de serios, care se laudă cu porecla Doamna Gri. Poate că cel mai interesant lucru dintre toate acestea este că The New York Times acceptă satira ca o formă de dezbatere profundă: comicii dobândesc de drept un statut de intelectuali pe care îl aveau deja de facto.

Acest lucru îi poate determina pe apocaliptici să-și smulgă puținele fire de păr care le-au mai rămas și să plângă pentru această lume banală și idioată. O tempora o mores! Cum să nu decadă Statele Unite, dacă pictorii de pe televizor îi înlocuiesc pe Norman Mailer? Oameni ca Bill Maher și Larry David nu monopolizează dezbaterea pe care o guvernau odinioară scriitorii și gânditorii pentru că masele analfabete îi disprețuiesc pe aceștia, ci pentru că comicii demonstrează că înțeleg lumea cu mai multă profunzime și mai multă lungime decât aproape toate eminențele cenușii. Ei răspund cu agilitate la marile întrebări, cele urgente și cele de fond, și mențin aprinsă flacăra lucidității. Nu temperează cimpoaiele, sunt obișnuiți cu expresia directă, iar simțul lor al parodiei îi transformă în oracolele ideale ale unei societăți ale cărei elite culturale par idiotizate sau pierdute în subtilități teologice. David și Maher, din propriile lor disensiuni, vorbesc despre ceea ce trebuie vorbit și intervin în agora așa cum interveneau alți gânditori înainte. Umorul nu reduce dezbaterea deschisă în opoziția anti-trumpistă între dialoganti și confruntatori, ci o ridică cu o cruzime inevitabilă. Televiziunea, cine ar fi crezut, este refugiul democrației.