Citind «Despre democrația în Hispanoamerica», studiul profund și foarte bine articulat pe care Santiago Muñoz Machado îl face asupra constituțiilor noastre pornind de la constituția din Cádiz din 1812, și asupra gândirii politice care le-a modelat de-a lungul istoriei, nu pot, încă o dată, să rezist tentației de a le imagina ca pe niște romane, rod al imaginației febrile.

Nu există obstacole pentru a ajunge pe insula Utopiei. Deja ești acolo. Non-locul este locul. Există un astfel de loc, este imprimat cu cerneală indelebilă, sau cu praf de pușcă, în articolele Cartelor Magna, cum sunt numite cu pompă retorică. Guverne pentru binele comun, instituții solide, diviziunea și armonia puterilor, supunerea guvernanților față de legi, respectarea drepturilor individuale, libertatea de exprimare, egalitatea în fața justiției.

Dar, între timp, se deschide o distanță insurmontabilă între ceea ce noile constituții, inspirate de ideile iluminismului, comandă, și ceea ce realitatea stabilește; idealul, pe de o parte, care creează iluzia guvernantului respectuos față de binele comun și legi; și, pe de altă parte, lumea reală unde domnește caudillo-ul supus doar arbitrariului voinței sale, transformând totul într-o minciună, hrană pentru roman.

Așa cum bine spune Muñoz Machado în cartea sa, constituțiile au fost entelehii utopice pentru teritorii care nu erau definite, țări care nu existau decât în mintea creolilor și în cartografia coloniei, și care aveau să mai întârzie în a se consolida ca state naționale, sau aveau să se disperseze apoi în fragmente teritoriale, pentru a face loc unor țări mai mici, angajate între ele în războaie și dispute de granițe.

Frontiere încă nedefinite, teritorii neexplorate, multitudini de limbi, și niște puteri constituante îndepărtate de acea realitate tulbure unde puterea schimba mâinile, de la un caudillo la altul, între zgomotul tunurilor și conspirațiile de palat; și în fața amenințării anarhiei, procerii căutau să apuce sceptrul împăraților, Bolívar fiind primul dintre ei.

Sau se încerca «să se desfacă nodul fără a-l rupe», conform cuvintelor lui Agustín de Iturbide, la semnarea cu ultimul vicerege al Spaniei, pe 24 august 1821, a Tratatelor de la Córdoba, care deschideau calea independenței Mexicului; eliberat de obligația de a se supune constituției din Cádiz, Iturbide s-a proclamat împărat, cu o durată efemeră. Regate, imperii, dictaturi cezariene. Utopia își căuta chipul libertar și nu-l mai găsea.

Cu puțin timp înainte, pe 15 septembrie al aceluiași an 1821, se declarase independența Americii Centrale, pentru a anticipa și a evita «consecințele care ar fi teribile, în cazul în care poporul însuși ar proclama-o de facto», conform sincerității uimitoare a procerilor, exprimată în actul semnat în Guatemala. Însuși căpitanul general al Guvernului colonial, Gabino Gainza, a devenit președintele proaspetei Republici federale, foarte în stilul Gattopardo. Și de teama anarhiei, America Centrală nu avea să întârzie să adere la imperiul lui Iturbide.

Am încercat modernitatea, dar nu am putut să ne apropriem modelele care ni se propuneau. Erau veșminte importate pe care am vrut să le croim pe măsura noastră, aceleași pe care le-au purtat Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Jefferson, Franklin, Paine; și sub aceste veșminte, ieșea la iveală coada caudillo-ului, care la început a fost un personaj iubitor al luminilor iluminismului și apoi a transformat filozofia libertară în literă moartă, precum doctorul Gaspar Rodríguez de Francia, dictator perpetuu al Paraguayului.

Romanul va continua să povestească. «Ce este istoria întregii Americi decât o cronică a realului miraculos?», spune Alejo Carpentier. «Secolul Luminilor» este o lecție despre revoluțiile deturnate și eșecul idealurilor, atunci și după. Victor Hughes, revoluționarul, este fiul lui Rousseau, dar și fiul lui Robespierre. Pentru a-și impune ideile libertare, el însuși aduce din Franța în Caraibe ghilotina, ascunsă pe puntea unei nave. Este modernitatea cu tăiș. Ghilotine, și apoi ziduri de execuție. Utopia impusă cu forța, care generează frică, corupție, supunere, închisoare, exil, moarte.

Continuăm să o trăim. Pentru că și secolul XX a văzut în Hispanoamerica revoluții deturnate, visuri umaniste care au sfârșit pervertite în coșmaruri din care încă nu ne trezim în secolul XXI.

Cu o diferență: distanța dintre idealul retoric care înalță democrația și planul realității unde aceasta este batjocorită, astăzi se șterge, ca în cazul Constituției din Nicaragua promulgată anul acesta. Nicio distanță, niciun ornament, nicio disimulare. Un adio lui Montesquieu fără niciun sentimentalism. Dispar puterile statului, în echilibru și independente între ele, și devin organe ale președinției bicefale care le coordonează pe toate. O președinție matrimonială, inedită până astăzi în analele istoriei hispanoamericane, un copreședinte și o copreședintă care pot continua să fie realeși la nesfârșit, imuni și nepedepsiți în fericita lor eternitate.