De ce Uniunea Europeană pare să progreseze doar de la o criză la alta? Și de ce celebra frază a unuia dintre fondatorii UE, Jean Monnet, „Europa va fi construită prin crize”, sună ca un blestem?

Predicția lui Monnet s-a dovedit a fi extraordinar de precisă. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până astăzi, fiecare provocare majoră a dus la o integrare mai profundă. Criza financiară, care a fost pe punctul de a distruge moneda euro, a dus, paradoxal, la consolidarea acesteia prin programe de salvare pentru țările cu probleme și crearea Mecanismului European de Stabilitate. Criza provocată de pandemia de coronavirus a catalizat un „moment hamiltonian” pentru Europa – federalizarea datoriei europene, similar modului în care Alexander Hamilton, în 1790, a susținut ca guvernul federal al SUA să își asume datoriile statelor.

Acești pași spre unitatea europeană păreau cândva de neconceput sau inacceptabili pentru mulți, dar au fost adoptați pentru că nu a existat altă soluție. Se va întâmpla același lucru și acum cu apărarea europeană? Invazia pe scară largă a Ucrainei și amenințarea potențială a renunțării la angajamentele SUA, evocată de Donald Trump, au relevat propria noastră vulnerabilitate.

Cifrele vorbesc de la sine: 30 de țări europene membre NATO investesc în prezent aproximativ 420 de miliarde de euro în apărare, în timp ce Rusia investește 129 de miliarde. Cum este posibil ca, cheltuind de aproape patru ori mai mult pe apărare decât Rusia, să nu fim capabili să o descurajăm eficient de la atacuri, iar vecinii europeni ai Rusiei să tremure la gândul posibilității ca Statele Unite să înceteze să-i mai protejeze? Răspunsul este evident: pentru că 30 de armate mici, izolate, fiecare cu propriile comenzi, obiective și organizații, sunt de o mie de ori mai puțin descurajatoare decât o singură armată mare, integrată din aceste 30 de armate mici, cu o comandă unică, aceeași organizație și un obiectiv comun.

Din aceasta reiese clar că ceea ce are nevoie cu adevărat Europa nu este doar creșterea cheltuielilor pentru apărare, ci o autentică integrare defensivă – crearea unei armate comune, așa cum propun de multă vreme politicieni europeni de prim rang. Acest lucru este valabil nu numai pentru amenințarea militară, ci și pentru războaiele economice, cum ar fi politica tarifară. În ambele cazuri, forțele externe se bazează pe divizarea noastră. Atâta timp cât suntem uniți, ne este greu să fim învinși.

Așadar, de ce suferă Europa de „blestemul lui Monnet”? Proiectul european este o inițiativă revoluționară, ambițioasă și urgentă a secolului XXI. Este unic pentru că unește state cu o istorie milenară de conflicte, cerându-le să cedeze o parte din suveranitate pentru binele comun. Dar puterea, prin natura sa, tinde să se extindă, nu să cedeze. Suveranitatea este cedată doar atunci când situația disperată, cauzată de criză, o impune. De aceea Europa progresează doar prin crize: acestea sunt singurul lucru care poate convinge puterea că a nu ceda suveranitate este echivalent cu sinuciderea.

Înseamnă aceasta că unitatea Europei este inevitabilă? Absolut deloc. La urma urmei, vocația autodistructivă a Europei este mai mult decât dovedită.