În câteva cuvinte
Articolul analizează schimbarea de atitudine a Papei Francisc față de teologia eliberării, în contrast cu condamnările anterioare ale predecesorilor săi. Papa Francisc a deschis un dialog cu teologii eliberării, a ridicat sancțiuni și a integrat unele principii ale acestei teologii în învățăturile sale, marcând o schimbare semnificativă în cadrul Bisericii Catolice. Cu toate acestea, autorul sugerează că ar mai fi necesari pași suplimentari, cum ar fi retragerea sancțiunilor împotriva tuturor teologilor sancționați.
Schimbarea atitudinii Papei Francisc față de teologia eliberării
Una dintre cele mai importante manifestări ale schimbării produse în timpul pontificatului Papei Francisc a fost atitudinea receptivă față de teologia latino-americană a eliberării (TL), pe care predecesorii săi, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea, au condamnat-o, în timp ce i-au judecat pe unii dintre cei mai importanți reprezentanți ai săi și au impus cenzură asupra cărților lor. În timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, primele suspiciuni au căzut asupra lui Gustavo Gutiérrez, părintele teologiei eliberării, în ale cărui opere «Teologia eliberării. Perspective» și «Forța istorică a săracilor», cenzorii romani au descoperit numeroase abateri, cum ar fi concepția marxistă a istoriei structurată de lupta de clasă și considerarea creștinismului ca factor mobilizator în serviciul revoluției. Mai multe informații Conclavul pentru alegerea noului Papă va începe pe 7 mai.
Cea mai severă condamnare împotriva TL a avut loc în 1984, cu «Instrucțiunea despre unele aspecte ale teologiei eliberării», a Congregației pentru Doctrina Credinței sub președinția cardinalului Ratzinger. Acuzațiile grave împotriva ei au fost reducerea credinței creștine la un umanism terestru, utilizarea acritică a metodei marxiste a realității și identificarea categoriei biblice de «săraci» cu categoria marxistă de «proletariat». Instrucțiunea afirmă că teologia eliberării constituie «o gravă abatere de la credința creștină» și «o negare practică a acesteia». În același an a fost condamnată cartea «Biserica: carismă și putere», a teologului brazilian Leonardo Boff, acuzat că atacă nemilos și radical modelul instituțional al Bisericii Catolice și că apără o anumită utopie revoluționară străină Bisericii. Câțiva ani mai târziu, a fost sancționat din nou cu pedepse mai severe, care au provocat abandonarea preoției și a ordinului franciscan, dar nu și visul Sfântului Francisc de Assisi despre o lume în care natura și umanitatea trăiesc ca frați.
Teologul brazilian Ivone Gebara, colaboratoare a monseniorului Helder Cámara și pionieră a teologiei ecofeministe în America Latină, a fost redusă la tăcere de Vatican timp de doi ani, 1990 și 1991, cu ocazia unui interviu în care afirma că avortul nu ar trebui considerat un păcat pentru femeile sărace și că opțiunea pentru săraci apărată de TL necesita mai multă toleranță față de femeile sărăcite care decideau să întrerupă sarcina. Benedict al XVI-lea a continuat cu condamnarea TL în persoana teologului hispano-salvadorian Jon Sobrino, considerat unul dintre cei mai buni specialiști mondiali în cristologie. În 2007, după mai bine de 30 de ani de suspiciuni și investigații detectivistice asupra operelor sale, a fost acuzat că nu respectă în mod adecvat formulările conciliilor antichității și că nu afirmă cu suficientă claritate divinitatea lui Cristos. În 2009, Benedict al XVI-lea a criticat din nou acceptarea acritică de către unii teologi ai eliberării a metodologiilor marxiste care generează «revoltă, diviziune, disensiune, ofensă și anarhie» și creează «o mare suferință și o pierdere gravă de forțe vii».
Cu Francisc, atitudinea față de TL și principalii săi cultivatori a trecut de la anatema la dialog, de la reducerea la tăcere la ascultare, de la îndepărtare la apropiere, de la condamnare la recunoaștere. Au fost mai multe gesturi de apropiere și sintonie de la începutul pontificatului său. L-a primit de mai multe ori pe teologul peruan Gustavo Gutiérrez, care înțelege teologia ca reflecție critică asupra praxisului istoric în lumina credinței, consideră opțiunea pentru săraci ca atitudine evanghelică radicală și înțelege munca pentru eliberarea celor excluși ca praxis fundamental al creștinismului. Cu treizeci de ani mai devreme fusese în vizorul Vaticanului și fusese acuzat că invită creștinii să participe la lupta de clasă. L’Osservattore Romano, organul oficial al Vaticanului, a dedicat un spațiu larg teologiei eliberării în septembrie 2013, despre care prestigiosul vaticanist Andrea Tornelli a comentat: «Între Vatican și teologia eliberării izbucnește pacea». Organul oficial al Vaticanului a publicat un articol al teologului peruan foarte critic față de neoliberalism, impensabil cu ceilalți papi. Francisc a ridicat suspendarea a divinis care apăsa asupra religiosului din congregația americană Maryknoll Miguel d’ Escoto, ministru de Externe al Guvernului sandinist din Nicaragua, și asupra preotului și poetului Ernesto Cardenal, ministru al Culturii din același Guvern. Cardenal a fost avertizat public de Ioan Paul al II-lea în călătoria sa în Nicaragua în 1983.
Francisc a eliminat obstacolele predecesorilor săi pentru beatificarea și ulterioara canonizare a monseniorului Óscar Arnulfo Romero, arhiepiscop de San Salvador, asasinat în 1980. A contat pe colaborarea teologului Leonardo Boff, sancționat de două ori de Vatican, pentru redactarea enciclicei Laudato Si’. A aplicat în textele sale metodologia teologiei eliberării: analiză critică a realității (mediere socioanalitică), interpretare eliberatoare a textelor biblice (mediere hermeneutică), judecată etică (critică severă a capitalismului, pe care l-a calificat drept «injust în rădăcina sa») și chemare la acțiune (praxis transformatoare). Metodologia și orientarea TL pot fi recunoscute în Exortația apostolică despre bucuria Evangheliei, din 2013, text revoluționar în doctrina socială a Bisericii care constituie una dintre cele mai severe condamnări ale neoliberalismului și se situează în tradițiile antiidolatre de ieri și de azi: profeții lui Israel/Palestina, Isus din Nazaret, Bartolomé de las Casas, critica marxistă a fetișismului mărfii și al capitalului, Forumurile Sociale Mondiale, etc.
A pus în practică această teologie în diferite moduri. S-a întâlnit de mai multe ori cu mișcările populare și și-a asumat principalele revendicări pe care le-a rezumat în cele trei «T»: «Muncă, Acoperiș, Pământ». A avut întâlniri cu comunitățile indigene și în enciclica sa Laudato Si’ și-a însușit cosmoviziunea quechua a sumak kawsay (bun trai) ca propunere valabilă pentru întreaga umanitate. A călătorit în periferiile umane, unde se află persoanele cele mai vulnerabile, colectivele sărăcite și «populația excedentară»: închisori, tabere de persoane migrante și refugiate, centre de persoane cu dizabilități, favele, țări din Sudul Global, etc. Prin tonul și conținutul discursurilor și practicilor sale, Papa Francisc a fost în acord cu teologiile decoloniale care se dezvoltă în Sudul Global: africană, asiatică, latino-americană, neagră americană, palestiniană, indigenă, ecologică, a dialogului interreligios și intercultural… Cu toate acestea, în opinia mea, a lipsit să facă un pas mai departe: retragerea sancțiunilor împotriva teologilor și teologelor diferitelor tendințe teologice mai vii și creative actuale, în special ale teologiei eliberării, ale pluralismului religios și ale teologiei feministe. Acesta era un pas care nu ar fi trebuit să-i fie greu să-l facă, deoarece critica sa a capitalismului, teologia sa a binelui comun și a solidarității și propunerea sa de «Biserică a săracilor» sunt inspirate din teologia eliberării.
Juan José Tamayo (Amusco, Palencia, 1946) este teolog al eliberării și profesor emerit onorific al Universității Carlos al III-lea din Madrid. Ultima sa carte este «Creștinism radical» (Trotta, 2025).
