A tăia, a lustrui

A tăia, a lustrui ceea ce este incomod pentru ca legenda să rămână în picioare, gata să treacă în istorie ca o hagiografie pasionată a neprihănitului. Trebuie să presupunem că această operațiune se va repeta în mii de amintiri care exaltează caracterul transformator al Papei Francisc, care a murit recent la vârsta de 88 de ani, după o ultimă apariție în Duminica Paștelui. Se vorbește despre reforme profunde. Francisc spunea că vrea «o Biserică săracă pentru cei săraci», dar din câte se știe, și până acum, Biserica are un patrimoniu între 10.000 și 15.000 de milioane de dolari. Se vorbește despre schimbări radicale și, deși a pretinde că Biserica menține o poziție în favoarea unor lucruri precum avortul pare nesăbuit, în cazuri nu atât de extreme, precum dezbaterea despre diaconatul feminin, cardinalul Víctor Fernández a spus că «Sfântul Părinte a exprimat că în acest moment chestiunea diaconatului feminin nu este matură și a cerut să nu ne mai pierdem timpul acum cu această posibilitate». Să nu ne mai pierdem timpul cu chestiuni minore: femeile, egalitatea de gen și drepturile.

Timp de un timp, la scurt timp după ce a preluat funcția în 2013, a existat un tsunami de laude care îi evidenția gesturile simple: purta pantofii ortopedici de odinioară, purta o geantă neagră uzată peste tot, mergea la un optician din Roma și plătea din buzunar pentru ochelari. Atitudini care ar fi trecut neobservate la orice persoană, dar care, se pare, la unul dintre cei mai puternici oameni din lume, capul uneia dintre cele mai influente instituții de pe planetă, erau o garanție de onestitate și chiar un sinonim pentru revoluție. Acei pantofi uzați, acel mod de a vorbi cu siguranță rustic, au primit întăriri din declarații precum cele pe care le-a făcut în iulie 2013, abia instalat la putere, în timpul unei conversații pe care a avut-o cu jurnaliștii într-un avion în timp ce se întorcea din Brazilia la Roma: «Dacă o persoană este gay și îl caută pe Dumnezeu și are bunăvoință, cine sunt eu să o judec?». Fraza a trecut în istorie, tăiată în mod corespunzător, ca: «Dacă o persoană este gay, cine sunt eu să o judec?». Particula despre «bunăvoință», care implica bunăvoința homosexualilor de a nu-și exercita «impulsurile», a fost mutilată, iar Francisc a ajuns să fie mai mult sau mai puțin organizatorul marșului gay pride. Aproape nule mențiuni au existat, în acel moment și în alte momente, cu privire la opoziția acerbă a celui care era atunci arhiepiscop de Buenos Aires față de legea căsătoriei egale, sancționată în Argentina în 2010, și despre care Bergoglio s-a pronunțat cu claritate: «Nu este o simplă luptă politică; este pretenția distructivă la planul lui Dumnezeu (...) Este în joc viața atâtor copii care vor fi discriminați dinainte, privându-i de maturizarea umană pe care Dumnezeu a vrut să o dea cu un tată și o mamă».

În 2023, a spus într-un interviu pentru Associated Press că «a fi homosexual nu este o crimă, este o condiție umană», iar sentința a fost reprodusă, din nou, mutilată și fără fraza cu care o terminase: «Nu este o crimă, dar este un păcat». Păcatele durează pentru totdeauna, cu excepția căinței și a promisiunii de a nu le mai comite, astfel încât singura modalitate prin care cei care împărtășesc această «condiție umană» pot intra în paradis este să se căiască de păcatul lor sub promisiunea de a nu-l mai comite. În mai 2024, într-o întâlnire privată în timpul Conferinței Episcopale Italiene, a spus că bărbații homosexuali nu ar trebui să aibă voie să intre în seminarii, deoarece acolo exista deja un aer de frociaggine: de mariconerie. Mai târziu, și-a cerut scuze, iar Vaticanul a emis o declarație prin care își cerea iertare celor care s-ar fi simțit «răniți de folosirea unui cuvânt». Nu era un cuvânt: era o idee întreagă. În Duminica Paștelui, un colaborator a citit un mesaj în numele său: «Nu poate exista pace fără libertate de religie, libertate de gândire, libertate de exprimare și respect pentru opiniile celorlalți». Cu toate acestea, în 2015, într-un alt avion care îl ducea din Sri Lanka în Filipine, a spus, când a fost întrebat despre atacul asupra săptămânalului francez Charlie Hebdo: «În ceea ce privește libertatea de exprimare: fiecare persoană nu numai că are libertatea, ci și obligația de a spune ceea ce gândește pentru a sprijini binele comun (…). Dar fără a ofensa, pentru că este adevărat că nu se poate reacționa cu violență, dar dacă doctorul Gasbarri (organizatorul călătoriilor papale), spune o porcărie despre mama mea, îl așteaptă un pumn (…). Sunt mulți oameni care vorbesc urât, care își bat joc de religia celorlalți. Acești oameni provoacă și se poate întâmpla ceea ce i s-ar întâmpla doctorului Gasbarri dacă ar spune ceva împotriva mamei mele. Există o limită, fiecare religie are demnitate (...) Eu nu pot să-mi bat joc de ea. Și aceasta este limita». Rezultatul acestei «limite» au fost 12 morți și 11 răniți.

Pozițiile cu privire la Papa în Argentina sunt contradictorii. Când a preluat funcția, se respira în țară un climat tribunar, ca și cum s-ar fi câștigat o finală de fotbal. Au existat voci care au amintit un episod vechi, rolul său nu prea clar în dispariția, din partea militarilor, a preoților iezuiți Orlando Yorio și Francisco Jalics, care desfășurau activități în cartierele sărace. Acel episod — pentru care Francisc a depus mărturie în fața justiției câțiva ani mai târziu — a fost rapid înăbușit, iar cel care atunci prezida țara, Cristina Fernández de Kirchner, a decis să îngroape confruntările cu acel arhiepiscop pe care soțul ei Néstor Kirchner, în timp ce era președinte, l-a numit «șeful spiritual al opoziției» (în omiliile și documentele sale, Bergoglio critica, printre altele, «creșterea scandaloasă a inegalității»), și a început să mențină cu el relații amabile: îl vizita, îi aducea cadouri, era bine primită. De la această apropiere, catolicii antikirchneriști — expresie care include linia editorială a mai multor mass-media — au început să-l indice pe Papa ca pe un populist fără leac, un peronist imperdonabil. Actualul președinte, Javier Milei, l-a numit în timpul campaniei «reprezentantul celui rău pe pământ». Acum a decretat șapte zile de doliu și a spus că, în ciuda diferențelor, a fost o onoare să-l cunoască «în bunătatea sa». Poate și-a dat seama că diferențele nu erau atât de mari. Când a împlinit zece ani de guvernare, Papa a acordat interviuri și, într-unul dintre ele, a spus că «ideologia de gen este una dintre cele mai periculoase colonizări ideologice. Pentru că diluează diferențele, iar bogăția bărbaților și a femeilor și a întregii umanități este tensiunea diferențelor. Problema genului diluează diferențele și face o lume egală, totul tocit, totul egal». Această «ideologie de gen», o modalitate disprețuitoare de a desconsidera dreptul la diversitate, este aceeași împotriva căreia Javier Milei a atacat în ultima conferință de la Davos, când în discursul său a spus: «Nicovala mare care apare ca numitor comun în țările și instituțiile care eșuează este virusul mental al ideologiei woke (...) este cancerul care trebuie extirpat». Moartea provoacă o amnezie selectivă, un efect similar cu cel produs de Ministerul Adevărului în romanul 1984 al lui George Orwell, un organism atotputernic care rescria istoria în funcție de ceea ce convenea. Conform planurilor acelui minister, doi plus doi puteau fi cinci dacă circumstanțele o cereau.