Pare ciudat, dar uneori, obținerea unui certificat de deces, chiar și unul cu lacune semnificative, poate aduce bucurie și o mare victorie de sărbătorit. Oricine a văzut filmul „Eu Sunt Încă Aici”, își amintește scena. Eunice Paiva, văduva deputatului Rubens Paiva, dispărut pentru totdeauna în timpul dictaturii, pozează mândră, cu un zâmbet și documentul proaspăt primit de la registrul civil. Este anul 1996. Până atunci, doamna Paiva luptase 25 de ani pentru a afla unde se află soțul ei.

„A ridicat certificatul de deces în fața presei, ca pe un trofeu. În acel moment mi-am dat seama: acolo era adevărata eroină a familiei”, scrie fiul ei, scriitorul și dramaturgul Marcelo Rubens Paiva, în autobiografia omonimă care a inspirat filmul.

Asemenea filmului, opera recent publicată în spaniolă de Shackleton Books, cu traducerea Sophiei Neitzert Torres, relatează povestea Eunicei Paiva, dar dintr-o perspectivă diferită, complementară. Cartea, editată în Brazilia acum un deceniu, a fost concepută ca o luptă împotriva uitării. Pentru a contracara pierderea memoriei – cea de care suferă Eunice, afectată de Alzheimer, și dificultățile patriei sale de a-și înfrunta trecutul.

Scriitorul Marcelo Rubens Paiva era un copil blond de 11 ani când tatăl său a dispărut. Poliția dictaturii l-a arestat din vila familială din Rio de Janeiro; de asemenea, pe mama și una dintre surorile sale. Ele s-au întors în câteva zile; el, niciodată. Până în acea zi de vară din 1971, copilăria lui Marcelo era pură fericire. Locuia cu cele patru surori și părinții săi în fața plajei Ipanema, într-o vilă plină de bucurie, muzică și un flux constant de prieteni.

Paiva fiul descrie cu o sensibilitate copleșitoare cum mama sa, Eunice, care și-a crescut cei cinci copii în timp ce își căuta soțul dispărut și s-a reinventat ca avocată pentru organizații internaționale și artiști (Banca Mondială, Gilberto Gil, Sting…) până a devenit una dintre primele specialiste în drept indigen din Brazilia, se scufundă progresiv în uitare. Până la punctul de a nu ști ceva atât de aparent trivial precum anul în care trăiește. O întrebare tipică neurologilor și avocaților în evaluările pacienților. „Umilită de conexiunile cerebrale (…) ne-a privit ca și cum ar fi fost târâtă de curent în golul oceanului, urma să se înece, să se înece în uitare”.

Autorul a decis să lase mărturie scrisă a dramei familiale când Comisia Adevărului a început să deslușească ororile păstrate pentru istorie printr-o amplă lege de amnistie. Mama sa era deja cufundată în acel univers în care toate cunoștințele pe care le acumulase odată erau doar un bla, bla, bla, bla, bla, bla de neînțeles, când a încorporat o nouă frază în repertoriul său limitat: „Ainda estou aqui” (Eu sunt încă aici).

Doamna Paiva și-a educat copiii să nu caute răzbunare – „a lupta pentru redemocratizare era cea mai eficientă răzbunare” – i-a încurajat să zâmbească în fața adversităților și în fotografii. Și, important, trebuiau să internalizeze că nu erau atât de speciali. „Familia Rubens Paiva nu este o victimă a dictaturii, țara este. Crima a fost împotriva umanității, nu împotriva lui Rubens Paiva. Trebuia să fim sănătoși și bronzați pentru contraofensivă”, povestește autorul.

Relatarea sa nu este deloc cenușie, este presărată cu momente ușoare sau luminoase. Emoționează delicatețea și atitudinea de la coleg la coleg, de la judecător la avocat veteran, cu care funcționarul îi explică Eunicei, la 77 de ani, că documentul pe care urmează să-l semneze în fața copiilor săi o incapacitează. Autorul, Marcelo, singurul fiu bărbat din casă, a devenit astfel mamă, în sens practic și legal, pentru propria sa mamă.

Povestește cu umor că tatăl său, crescut într-o familie bogată și intrat în politică pentru a-i ajuta pe muncitori și săraci, a studiat împreună cu tovarășii săi în ce ambasadă să se refugieze în caz de nevoie. Au ales ambasada Iugoslaviei, recent inaugurată și, mai bine, cu piscină. Acolo a ajuns deputatul destituit după o evadare ca-n filme cu un avion ușor și un Volkswagen Beetle.

Succesul spectaculos al filmului la box-office-ul brazilian a dat o a doua viață acestei cărți, care a urcat pe lista celor mai vândute. Povestea familiei Paiva se distingea de altele prin faptul că de această dată victimele dictaturii erau o familie burgheză, nu gherile sau soldați. Aceasta a facilitat empatia și a multiplicat amploarea sa.

Momentul actual este propice pentru a descoperi cartea sau filmul, având în vedere sentința istorică pronunțată în septembrie anul trecut, care l-a condamnat pentru prima dată pe fostul președinte al Braziliei, Jair Messias Bolsonaro, pentru că a organizat o lovitură de stat. Ultimii ani au invitat deja la reflecții asupra regimului militar. Brazilia este încă cufundată în reverberatiile atacului comis de o mulțime de bolsonariști împotriva inimii democrației din Brasilia, în 2023. A doua cea mai populată democrație din America tocmai a demonstrat că tribunalele pot pedepsi pe oricine subminează democrația din interior.

Repercusiunea Oscarului a adus familiei Paiva o altă victorie în lupta pe care au început-o acum jumătate de secol. Un nou certificat de deces pentru victimele dictaturii. Corectat. Fără lacune. „Cauza morții lui Rubens Beyrodt Paiva: Nenaturală, violentă, cauzată de statul brazilian”.