Ca şi cum dovezile acumulate în ultima vreme nu ar fi fost suficiente, cazul Marine Le Pen scoate în evidenţă necesitatea de a reface Europa. Întrebarea este dacă mai avem timp. Dacă cedarea dreptei în faţa exigenţelor extremei drepte este corectabilă atunci când Trump dictează regulile jocului, liberalismul se diluează, liderii conservatori decad, social-democraţiile se estompează, iar stânga s-a întors la lumea tradiţională şi mizerabilă a psihopatologiei micilor diferenţe.

Ţesătura dezbaterii politice are mai multe rupturi decât idei. Iar parlamentele trăiesc din confruntare, cu cărţile aranjate dinainte. Uniunea Europeană, care nu a reuşit niciodată o apropiere reală de cetăţeni, parţial din cauza reticenţei partidelor de a o lăsa să intre în casă, nu reuşeşte să depăşeasc&abrave; imaginea unei invenţii elitiste. Un afiş cu personaje satisfăcute care dansează la distanţă de problemele reale, încântate că nu trebuie să se implice în politica naţională de zi cu zi. Şi toate acestea contribuie la alimentarea ideii unei caste care, adesea, îşi pune interesele mai presus de cele ale cetăţenilor, aşa cum se vede din fervoarea cu care apără cote şi funcţii.

Şi apare nedumerirea când preşedinta Von der Leyen pune pe masă 800 de miliarde de euro pentru a înarma Europa fără ca nimeni să reuşească să explice de ce. Un gest care se leagă de tradiţia autoritară, revenită pe aceste meleaguri, în care scopul erau armele, iar restul venea de la sine.

Înarmarea Europei, pentru ce? Pare că a pune astfel de întrebări este prea exigent, când este un principiu elementar că în democraţie armele nu pot fi un scop în sine. Armele pentru a ne apăra: de cine?; pentru a obţine ce? Sunt iniţiative care transmit o senzaţie alarmantă de impotenţă şi incoerenţă. Cum se poate pretinde luarea unei decizii de această anvergură fără a avea obiective clare, nici măcar aliaţi? Rezultatul unei astfel de frivolitați a devenit rapid vizibil: anunţul nu a făcut decât să alimenteze frica. Nu există acum o conversaţie între europeni fără să apară o angoasă comună: ce se va întâmpla? Încurcătura mondială a transferat în Europa o teamă faţă de viitorul imediat care nu s-a mai văzut de la sfârşitul războiului.

În această miză, instituţiile comunitare şi-au pierdut echilibrul, probabil pentru că au vrut mereu să se diferenţieze de politica încarnată, ceea ce ar putea fi o veste bună dacă nu ar fi greutatea fricii şi a ignoranţei. Bruxelles-ul rămâne în plan secund când vine vorba de apărarea europenilor, deoarece armele şi mobilizarea, oricât de neplăcut ar fi, continuă să necesite un accent patriotic (şi este evident că Europa nu există ca patrie). Franţa, Germania şi Regatul Unit se grăbesc să îşi asume protagonismul, fără ca prin aceasta să se avanseze mult în concretizare. Şi, treptat, politica revine la state. Iar alianţele nu trec prin Bruxelles, ci prin capitale, ceea ce, fie spus în treacăt, invit&abrave; la o reflecţie asupra instituţiilor rafinate ale Uniunii Europene.

Prin urmare, strategiile în curs trebuie desenate pornind de la structura naţională, confirmând că unitatea Europei este mai mult o intenţie decât o realitate şi că, în orice caz, subiecţii rămân statele. Şi aici avem explozia acestor zile, condamnarea pentru corupţie a lui Marine Le Pen, care sapă în rana care doare Europa: protagonismul crescând al extremei drepte, care face dificil, dacă nu imposibil, acordul asupra întrebării: reînarmare, pentru ce? Sau, dacă preferaţi să o spuneţi altfel, care este destinul Europei?

Cu Le Pen condamnată, extrema dreaptă europeană sare indignată. Vina este a judecătorilor. Reacţia maghiarului Orbán – «Eu sunt Marine» – a devenit iconică. În mod natural, se adoptă argumentul lui Trump: justiţia nu poate atinge pe cel susţinut de votul popular. Le Pen şi-l însuşeşte în aceeaşi zi în care preşedintele american – cu o mulţime de cauze judiciare în CV – ameninţă deja cu noua sa sfidare a legalităţii: să candideze pentru un al treilea mandat. Şi indignarea faţă de judecători câştigă teren, şi chiar o parte a dreptei franceze şi-o însuşeşte, când pare dificil de negat un caz atât de flagrant de deturnare de fonduri publice.

Unde este proiectul comun care cere reînarmarea Europei când o parte importantă a parlamentelor europene – şi cel francez în primul rând – sunt în mâinile unei extreme drepte prietene cu Trump şi Putin (întâlnire, fie spus în treacăt, care pune un sfârşit grotesc istoriei fabulaţiei comuniste)? Realitatea Europei este că dreptele tradiţionale se deplasează sistematic către o extremă dreaptă care, în Franţa, de exemplu, a luat deja avans. Pentru ele, problema este democraţia liberală, pe care vor să o distrugă, şi de aceea apără impunitatea celui care aspiră să guverneze, dacă este de-al lor. Dreptele cedează. Feijóo în Spania a dat deja undă verde în comunităţile autonome alianţei cu Vox. Şi în aceste condiţii, cum să pretinzi un proiect comun împotriva celor care pândesc Europa şi democraţia? Inamicul este în casă. Dreptele moderate îi dau viaţă. Şi Europa se clatină. Reînarmarea ei are sens doar în cadrul unui plan de a o reanima.