Israel nu și-a îndeplinit niciunul dintre angajamentele internaționale de-a lungul istoriei sale și nici nu a fost tras la răspundere pentru aceasta. Aceasta face parte din excepționalismul pe care se bazează propria sa idiosincrasie ca stat. Această lipsă cumulată de consecințe politice sau legale este unul dintre principalele motive care au condus la situația actuală: posibilitatea de a comite un genocid sub ochii întregii lumi.

Masacrul care a venit să încheie oficial încetarea focului în Gaza nu a fost o surpriză. Acesta răspunde logicii impunității absolute: repetă o schemă binecunoscută, al cărei paradigmă o reprezintă masacrele de la Sabra și Chatila din 1982, încurajate de armata israeliană. Ariel Sharon era atunci ministru al Apărării; ani mai târziu a devenit prim-ministru.

Atacul nu i-a luat prin surprindere pe palestinieni. În săptămânile de încetare a focului, armata israeliană a devastat în Cisiordania tabere de refugiați și orașe: Yenín, Nablus, Tulkarem. Există peste 40.000 de persoane fără adăpost și aproximativ optzeci de morți. Toate acestea în afara Gaza. În Fâșie, acest ultim bombardament a lovit taberele, școlile și refugile din sud, zona presupus cea mai sigură. Este amprenta lui Benjamin Netanyahu, un conducător destul de previzibil: este dispus la orice pentru a se menține la putere și a-și amâna la maximum judecata penală. Acasă, pentru corupție. Și în fața Curții Penale Internaționale, pentru crime de război. În acest sens, în amalgamul dintre interese private și naționale, în a nu-l ascunde și chiar a-l naturaliza ca logică de stat, se înțelege de minune cu președintele american, Donald Trump.

Netanyahu amenința cu reluarea atacurilor încă din ziua semnării acordului. Condițiile sale erau o minciună, așa cum era pentru el schimbul de ostatici și prizonieri. Armistițiul nu a fost respectat: pe lângă șirul zilnic de atacuri și morți, de optsprezece zile nu a mai intrat în Gaza un camion cu ajutor umanitar, iar granița cu Egipt, pe unde ieșeau unii bolnavi, este închisă.

Masacrul a venit atunci când Netanyahu avea cea mai mare nevoie de el. După ce popularitatea sa crescuse vertiginos datorită psihozei belice, vocile critice reapăreau, în special motivate de epurarea serviciilor secrete din Interior, ceva fără precedent în istoria israeliană. Era momentul să reînvie spiritul național-sionist care i-a adus atâtea beneficii. Potrivit unui sondaj recent, 52,7% dintre israelieni sunt în favoarea realizării celei de-a doua faze a încetării focului.

Conjunctura internațională nu putea fi mai favorabilă pentru Netanyahu. Trump a pus în aplicare o asemenea geopolitică a haosului încât toate convențiile anterioare au încetat să mai fie operative. Iar Netanyahu caută să ducă haosul la limită: la o confruntare cu Iranul care să forțeze Arabia Saudită să se alinieze cu Israel. Prim-ministrul israelian, care acționează cu aprobarea expresă a Statelor Unite, în ultimele două luni nu a încetat să bombardeze programatic sudul Libanului și să atace puncte nevralgice pentru noua armată siriană. Deși nu totul îi iese conform planului: în ciuda manevrelor sale, nu a reușit să atragă în planurile sale secesioniste pentru Siria nici pe kurzii Forțelor Democratice Siriene, nici pe liderii druzi. Și, vrând-nevrând, Libanul are un nou președinte și Guvern. Popoarele au acea condiție numită memorie, pe care actualii lideri ai tehnocaosului tind să o disprețuiască.

Luz Gómez este profesor de Studii Arabe și Islamice la Universitatea Autonomă din Madrid. Ultima sa carte este Palestina: moștenirea viitorului (Catarata).