Ascultând acum orice intervenție a lui Ione Belarra, Irene Montero și Pablo Iglesias

Ascultând acum orice intervenție a lui Ione Belarra, Irene Montero și Pablo Iglesias, triumviratul care controlează dinamica Podemos, ar părea imposibil ca într-un trecut recent să fi făcut parte din același Guvern cu Pedro Sánchez (PSOE) și Yolanda Díaz (Sumar). Montero, deja nominalizată candidată pentru alegeri generale încă fără dată la orizont, recunoștea acum câteva zile că se pronunță din „durerea și resentimentele din străfunduri”. Belarra admite doar aspectele pozitive ale acelui trecut guvernamental pe care și le pot însuși miniștrii de atunci de la Podemos. Iglesias nu doar că atacă Díaz și Mónica García – „stânga riquiña de la Sumar”, ironizează – ci i-a trimis literalmente „la naiba” pe CC OO pentru că pledează pentru niște pacte de stat pentru viitoarele Bugete pe 2026, excluse deja cele din acest an, care vor fi prelungite. În conducerea Guvernului, a PSOE și a grupului său parlamentar, se mărturisește că se tem mai mult de Podemos decât de Junts pentru acea incipientă negociere a conturilor publice din exercițiul următor. Înainte de a pleca câteva zile în vacanță de Paște, unul dintre miniștrii cei mai apropiați de Pedro Sánchez, și care a recunoscut că a menținut contacte cu Junts pentru a vedea posibilitățile de a pune la punct niște Bugete Generale ale Statului pentru 2026, abandonând deja visul de a le pacta pe cele din 2025, a recunoscut în curtea Congresului: «În acest moment am avea mai multe probleme să pactăm aceste Bugete cu Podemos decât cu Junts, acesta este adevărul. Am sondat scenariul și cu Junts relația s-a îmbunătățit, s-au depășit unele obstacole și vedem o oarecare posibilitate, nu este imposibil. Dar cu Podemos, așa cum sunt, acum nu ar ieși și acei patru deputați sunt la fel de elementari și necesari ca și cei șapte de la Junts».

Un membru al conducerii grupului parlamentar socialist, însărcinat cu contactarea celorlalte grupuri ale majorității de învestire, a intervenit în aceeași linie: «Cu Junts vedem că ar exista opțiuni, s-ar putea discuta lucruri, dar Podemos s-a aruncat la munte pare-se definitiv». Junts precizează că nu face parte din niciun bloc, că trebuie să obțină ceva în fiecare tranzacție și că legea amnistiei trebuie să poată fi aplicată în totalitate, mai ales pentru liderul său, fugarul Carles Puigdemont. Pentru Podemos, fiecare discurs la tribuna Congresului, într-o conferință de presă, într-un interviu în orice mijloc de comunicare sau într-un miting, este o mustrare împotriva a aproape tot, dar foarte în special împotriva Guvernului lui Pedro Sánchez. Formațiunea lui Belarra, Montero și Iglesias îl vede pe Sánchez dedicat «deschiderii ușii pentru ca dreapta» să ajungă la La Moncloa, iar pe fostele sale colege Díaz și García le situează în apropierea viitoarelor candidaturi ale PSOE la nivel statal sau în Madrid. Deși recent se iau la harță și cu partenerii obișnuiți ai Executivului, care erau acum nimic ai lor. Când Mónica García și-a exprimat «sătul» față de atacurile disprețuitoare și recurente ale lui Iglesias la apelurile lui Sumar de a se reconcilia, a dezvăluit public o stare de rău foarte răspândită în mai multe partide de stânga din acea majoritate, care sunt în favoarea menținerii acestui Guvern în fața alternativei de dreapta, chiar dacă sunt critici cu multe decizii și acțiuni pe care le văd prea pacate.

Diferențele dintre Guvern, aliații săi și Podemos nu sunt doar de model economic pentru Bugete, care și ele. Panorama s-a complicat și mai mult amestecând aceste divergențe de obiective bugetare cu răspunsul care trebuie dat ofensivei tarifare a lui Donald Trump, invaziei Rusiei în Ucraina și intervenției militare a Israelului în Gaza. Podemos refuză să fie pragmatic sau posibilist; și cere pentru a se așeza niște politici de șoc total, atât în locuințe, cât și în fața SUA și în răspunsul pacifist față de cerințele de creștere a bugetelor pentru Apărare. Și cere și ieșirea din NATO sau urmărirea judiciară fără menajamente împotriva liderului israelian Benjamin Netanyahu. În recenta dezbatere din Congres despre contextul internațional complex, unde Sánchez a expus poziția Spaniei, purtătorul de cuvânt al ERC, Gabriel Rufián, care a rezervat mereu expresii de sprijin pentru Montero și Iglesias în cele mai proaste momente ale lor și critici deloc voalate la Díaz, a interpelat formațiunile de stânga să își asume că nu întotdeauna singurul răspuns în fața acestui tip de conflicte ar trebui să fie cel al «pancartelor». Lui Iglesias nu i-a plăcut deloc și a luat notă.

Irene Montero, înainte de Paște și de a V-a Adunare a Podemos din Casa de Campo, unde s-a ratificat conducerea lui Belarra și candidatura fostului ministru al Egalității la viitoarele alegeri generale fără nicio dezbatere internă, a avertizat clar într-un interviu la RNE că Guvernul nu ar trebui să conteze deloc pe cele patru voturi ale deputaților săi pentru a vorbi înainte de iulie despre plafonul de cheltuieli prealabil Bugetelor. A avansat și că nu le vor susține dacă sunt concepute «pentru război». Montero a arătat, chiar, că crede că Executivului lui Sánchez «nu-i convine» să ducă această negociere în Congres pentru că, în acest caz, ar trebui să cedeze unele aspecte față de ceea ce înțelege că fac acum, mișcând bugete după cum vor și fără niciun control.

Cântecul-moto al acelei a V-a Adunări a fost «înapoi», dar în Podemos interpretează că această întoarcere nu este la scenariul anterior, în care au fost deja în interiorul Executivului. Este «înapoi» pentru a ocupa puterea din stânga comunistă și fără complexe. Este refuzarea oricărei complicități care vine din mâna lui Junts și Carles Puigdemont, partid pe care îl situează la nivelul ultra al Alianței Catalane. Deja candidata lui Podemos a ajuns să denunțe că actualul Guvern al lui Sánchez «nu a obținut niciun progres social în toată legislatura». Acel tip de lozinci maximaliste, proprii PP și Vox, îi displac PSOE, dar și altor partide din majoritate. Miniștri, reprezentanți socialiști și ai altor grupuri din blocul de învestire constată că, în multe ocazii, «dă senzația că Podemos lucrează cu obiectivul ca stânga să piardă, să existe un guvern de dreapta și ei să se poată prezenta drept singurii reprezentanți ai stângii adevărate, chiar dacă este în opoziție»