În câteva cuvinte
Articolul analizează modul în care partidele politice din Spania își critică adversarii, adesea regretând abandonarea unor principii doctrinare sau a unor figuri politice din trecut. Autorul subliniază ipocrizia acestor critici și necesitatea unei analize critice a propriilor erori și teorii.
În dezbaterea politică din țara noastră
În dezbaterea politică din țara noastră, a devenit aproape o obișnuință ca partidele să își reproșeze adversarilor nu atât perversitatea ideologiei lor, ci exact contrariul, adică nerespectarea – sau chiar trădarea – principiilor doctrinare de bază. Astfel, stânga declară de mult timp că regretă profund faptul că dreapta nu se comportă ca o forță autentic liberal-conservatoare și că, în schimb, a înlocuit această convingere respectabilă cu o înclinație de matrice cavernicolă care o apropie de extrema dreaptă, dacă nu chiar o face să se confunde cu aceasta. Am avea parte de o altă situație, ni se spune, din punctul de vedere al bunei funcționări a sferei publice, dacă responsabilii de la dreapta ar abandona aceste flirturi neliniștitoare și ar decide să se comporte ca omologii lor europeni mai buni.
Argumentul este simetric celui folosit de dreapta care, mai ales atunci când critică socialiștii, le reproșează abandonarea pozițiilor pe care le-au apărat în trecut, până la punctul în care au constituit semnele lor de identitate cele mai autentice. În acest context, se pune în scenă o nostalgie bruscă și neașteptată pentru acei lideri progresiști care au guvernat această țară în primele etape ale democrației, deși, la momentul respectiv, de altfel, erau ținta unor reproșuri nemiloase din partea celor care declară acum că le duc dorul. Acesta este cazul unor figuri enorm denigrate atunci, precum Felipe González, Alfredo Pérez Rubalcaba, Alfonso Guerra și alții cu aceeași sintonie politică. Ei bine, absența acestui tip de figuri, încheie dreapta raționamentul, s-ar afla la originea tuturor oscilațiilor și delirurilor eronate pe care le comit adversarii lor de stânga de ceva vreme încoace.
Cum consider că ambele sectoare cunosc celebra maximă a lui Napoleon («Când inamicul greșește, nu trebuie să-l distragem»), îmi veți permite să pun la îndoială sinceritatea lamentărilor lor și să tind să cred că, în adâncul inimii lor, celebrează ceea ce declară în exterior că regretă. Mai ales dacă ținem cont de faptul că criticile menționate sunt de obicei însoțite de un sfat care cu greu ar putea merita un alt adjectiv decât cel de fariseic. Mă refer la cel recurent: «V-ar merge mult mai bine dacă v-ați comporta ca…», și apoi revendicarea trecutului adversarului care, în fiecare caz, convine criticului. Dar poate că important aici nu este atât sinceritatea unor astfel de abordări (foarte discutabilă), ci ceea ce au ele în sine ca simptom.
Pentru că este departe de a fi evidentă o critică la adresa adversarului care constă în recunoașterea virtuților și potențialităților propunerii sale politice și în a-i censura pe reprezentanții actuali ai acesteia care se abat de la inspirația sa fondatoare. De fapt, una dintre abordările cele mai recurente în dezbaterea politică era, din vremuri străvechi, de semn opus. Era cea care denunța în ce măsură erorile adversarului din trecut, departe de a fi întâmplătoare, puteau fi considerate structurale și, în aceeași măsură, se dovedeau prevestitoare ale neajunsurilor sale prezente. Ei bine, nu numai că se pare că s-a renunțat la contestarea totalității propunerilor teoretico-politice ale rivalului, ci, simultan, se pare că s-a renunțat și la prezentarea propriilor propuneri ca remediu viitor pentru neajunsurile actuale.
În mod subtil, cu jumătate de gură, aproape implicit, s-a strecurat și s-a generalizat ideea că poate cel mai bine (sau, cel puțin, cel mai puțin rău) este să încercăm să aducem în prezent ceva din ceea ce, într-un moment anterior, s-a dovedit a fi de folos, uneori chiar independent de faptul că ceea ce se revendică acum a fost promovat la momentul respectiv de predecesorii adversarilor actuali. Convingerea s-a generalizat atât de mult încât nu ar fi dificil să dăm exemple de semn complet opus. Pe de o parte, este ceea ce se face în ultima vreme de la guvernul socialist al Generalitati din Catalonia cu figura lui Josep Tarradellas, prezentată ca model din punct de vedere politic, în ciuda faptului că aparține unei alte formațiuni, diferită de PSC. Dar este și ceea ce, pe de altă parte, s-a comentat că se întâmplă în Andaluzia, unde actualul președinte al Junta, conservatorul Moreno Bonilla, pare să fie convins că cea mai bună strategie pentru a se menține la guvernare în Andaluzia este, în lipsa unui model propriu specific pentru a-și gestiona autonomia, să nu abandoneze grosul politicilor care au permis stângii să se mențină la putere timp de decenii.
Fără îndoială, o mare parte din aceste reacții pot fi interpretate în termeni de mahmureală după extraordinara agitație a deceniului trecut, atât de presupus inaugural. De-a lungul acesteia, am avut ocazia să asistăm la o adevărată explozie de discursuri marcat rupturiste, atât în domeniul politic-social, cât și în cel teritorial, care contestau totalitatea moștenirii colective primite în numele unui proiect de viitor iluzionant pentru mulți – nu ar trebui să existe niciun inconvenient în a recunoaște acest lucru – în ciuda impreciziei sale. Ei bine, departe de a deveni hegemonice, așa cum succesul lor electoral inițial ar fi putut face să se creadă, aceste discursuri au fost incapabile să se cristalizeze într-o propunere specifică.
Dar mahmureala, oricât de mult ar fi existat, nu ar explica totul. Din același motiv, ar constitui o eroare gravă să ne concentrăm asupra celor care au ocupat o perioadă centrul scenei publice pentru a le atribui întreaga responsabilitate atât pentru ceea ce s-a întâmplat, cât mai ales pentru ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru că sterilitatea în care au ajuns să se reverse anumite atitudini politice, care s-au prezentat ca regeneratoare a tot ceea ce a precedat, dincolo de faptul că sunt parțial comprehensibile din condițiile subiective ale actorilor lor principali, are o bază obiectivă, un fundament in re. Acești protagoniști fugari ai operei s-au lovit, ca să spunem așa, de duritatea realului. Aceeași duritate care îi împinge pe cei care, mahmuri, le-au succedat în exercitarea puterii sau în reprezentare să privească înapoi, să-și îndrepte privirea către acele momente din trecut care par să mai păstreze o anumită virtualitate pentru prezent.
Acum, această privire, în cazul în care se dovedește inevitabilă, va trebui să fie neapărat critică. Pentru că nu este vorba de a căuta într-un trecut care, prin definiție, nu se poate întoarce, refugiul în fața vicisitudinilor prezentului. Dacă într-un anumit moment este convenabil să ne întoarcem la ceea ce a fost înainte, trebuie să fie pentru a încerca să detectăm momentul în care am putut lua calea greșită sau în care am dat naștere, prin acțiunile noastre, unor efecte pe care acum le apreciem ca fiind nedorite, oricât de bine intenționate ar fi fost cauzele care le-au generat. Pentru că nu trebuie să uităm că suntem și asta: producători de incertitudine, dacă nu chiar, direct, de erori noi și constante. Cu o adăugire inevitabilă, și anume că putem greși nu doar în ceea ce facem, ci și în ceea ce gândim, adică în teoriile pe care le elaborăm pentru a înțelege ceea ce ni se întâmplă.
În aceste condiții, poate că forțele politice ar trebui să se abțină o dată pentru totdeauna de la a produce acel zgomot confuz, constând în a le recomanda rivalilor lor în ce etapă anterioară (mai mult sau mai puțin mitică) le-ar conveni să se întoarcă, pentru ca, în loc de asta, să se aplice la a analiza ele însele nu numai ce erori practice au comis în trecut, ci și ce au gândit greșit, adică în ce măsură instrumentele conceptuale și discursive cu care pretindeau să interpreteze realitatea nu reușeau să o explice în mod adecvat. Poate că astfel ar reuși să deschidă vreo fisură în acel viitor care acum tinde să fie perceput ca impenetrabil. Ar trebui să aibă în vedere acest lucru mai ales cei cărora le place atât de mult să externalizeze sarcina și să-i paseze adversarului politic o responsabilitate care, în realitate, le revine doar lor (oricât de mult s-ar încăpățâna să o evite).
Manuel Cruz este profesor de filosofie și fost președinte al Senatului.
