Unul dintre semnele distinctive ale timpului nostru este centralitatea ideii conform căreia este legitim să compensezi o injustiție cu o altă injustiție. Pentru a evita confuziile: ceea ce este nou nu este ideea în sine, ci locul său preponderent, uneori incontestabil, în sfera publică. Pentru a evita și mai multe confuzii: ideea rareori este formulată explicit. Dar este implicită în fapte.

Și poate că domeniul în care domnește cu cea mai mare nerușinare este cel al politicii internaționale. Punctul de inflexiune, în acest sens, a fost marcat cu siguranță de invazia Irakului în 2003. A fost o acțiune ilegală. Dar a fost realizată oricum. Putin a luat notă. Statele Unite doreau să impună reguli lumii pe care Statele Unite însele le încălcau. Era o injustiție. Așa că trebuia compensată treptat cu o altă injustiție: expansiunea rusă, mai întâi în Georgia în 2008, apoi prima rundă împotriva Ucrainei în 2014 și apoi a doua în 2022. Nu vorbesc despre cauzele derivei neoimperialiste a Rusiei. Vorbesc despre discursul de legitimare a acțiunilor sale. Și acesta este simplu în brutalitatea sa: dacă gringos încalcă regulile, să le încălcăm și noi.

Într-un număr de la mijlocul anilor 2010 al revistei Statului Islamic, a fost citat, cu aprobare, un discurs al lui George W. Bush în care spunea că nu există zone gri în războiul sfânt: eram noi împotriva lor. Aceasta era adevărata față a Statelor Unite, nu cea a unui sistem internațional de reguli. După ce a eșuat la ONU în a proteja invazia în dreptul internațional, Bush a dezvăluit că, în fond, vede lumea ca Statul Islamic sau Al Qaeda: lumea era un loc fără reguli. Singura diferență era că Bush o vedea din tranșeea opusă.

Putin împărtășește aceeași viziune asupra lumii ca Statul Islamic și, prin urmare, ca adevăratul Bush. Trump s-a alăturat acestui mod autodistructiv de a vedea lumea. Într-o lume anomică, lipsită de reguli, se crede că se poate lupta împotriva nedreptăților doar răspunzând cu alte nedreptăți.

Dar nicio nedreptate nu este compensată de o altă nedreptate. Aceasta este o idee care cel puțin pentru o vreme a fost negată doar la marginile vieții publice: a făcut parte din discursul sectar, de exemplu, al terorismului. Nu mai e acum. Acum ocupă un loc mult mai central și este transversal. Este prezent în parte din discursul intern al antiimperialismului gringo: imperialismul gringo este echilibrat de neoimperialismul rus. Este prezent în țipetele batalioanelor împotriva legendei negre a Spaniei: în fața hegemoniei culturale moștenite de imperialismul englez, trebuie să revendicăm vechiul imperialism spaniol. Este prezent în justificarea masacrului din Gaza: barbaria Hamas este compensată de barbaria lui Netanyahu. Sau invers: barbaria apartheidului israelian este compensată de barbaria din 7 octombrie 2023. Este prezent în rojipardismul spaniol și occidental: precarizarea vieții clasei muncitoare occidentale din cauza delocalizării lacome a industriei este urmată de politici teribile în țările occidentale împotriva imigrației. Sau este prezent în critica privatizării sănătății: perversitatea funcționării companiilor de asigurări este compensată de executarea unui CEO al unei companii de asigurări pe stradă. Nimic din toate acestea nu este nou, insist. Noutatea este locul central pe care îl ocupă discursul de legitimare a nedreptății pentru a combate nedreptatea în sfera publică.

Injustițiile altora servesc la legitimarea propriilor injustiții. Și printre ele domnește, în epoca noastră, cea a răzbunării. Niciodată răzbunarea nu a circulat cu atâta legitimitate și prestigiu în mainstream-ul politic. Contrar a ceea ce, spre uimirea mea, au spus unii militari americani – printre ei, nimeni altul decât presupusul general onorabil David Petraeus – după masacrul Hamas din 7 octombrie 2023, nu există un drept moral la răzbunare. Nici juridic: ius in bello admite și protejează autoapărarea legitimă – un răspuns violent foarte restrâns – din partea unei țări, dar nu răzbunarea acesteia.

A comite o nedreptate pentru a încerca să compensezi o alta înseamnă a deveni ecoul acesteia din urmă, nu bariera ei fonică. Încercând să legitimăm răzbunarea, pur și simplu adăugăm mai multă nedreptate lumii. Și o lume progresiv mai nedreaptă este o lume, să nu ne amăgim, mai periculoasă pentru cei radical dezavantajați, nu pentru cei privilegiați care își pot permite luxul de a încălca regulile. Și asta pentru că, după cum spunea filosoful Luigi Ferrajoli, o lume cu reguli este o lume în care domnește legea celui mai slab, în timp ce o lume fără reguli este o lume în care guvernează legea celui mai puternic.

În ultimă instanță, nu este doar că trăim în era răzbunării, după cum spune Andrea Rizzi în cartea sa lucidă și strălucitoare intitulată omonim. Ci am privat răzbunarea de componenta sa ilegitimă: înainte se accepta că răzbunarea este irefrânabilă, rod al pasiunilor joase și, pe scurt, irațională. Dar știam că este ilegitimă, că este o imoralitate, că, deși ar fi explicabilă, răzbunarea este nejustificabilă. Acum se încearcă legitimarea răzbunării, adică o formă de injustiție, făcând aluzie la o injustiție anterioară. Era răzbunării este teribilă. Era răzbunării legitime este un iad.

Pau Luque este cercetător la Universitatea Națională Autonomă din Mexic. Ultima sa carte este Ñu. Un problema para cada solución (Anagrama).