Milițieni Hezbollah, în fața sicrielor a doi combatanți decedați într-un atac israelian, pe 2 în Beirut. WAEL HAMZEH (EFE)

Libanul trăiește o perioadă nouă și incertă în care cel mai important actor politic și militar este la ananghie. Partidul-miliție Hezbollah a ajuns la un acord de încetare a focului în noiembrie anul trecut cu Guvernul Israelului, dar nu l-a eliberat de trupele israeliene, cu atacuri aproape zilnice în ceea ce descrie ca eforturi de a împiedica reînarmarea grupului în sudul Libanului. Cleștele împotriva Hezbollah, grav slăbit după luni de război deschis cu Israel, este completat de liderii americani și de facțiunile rivale ale grupului șiit din Liban, care își freacă mâinile de bucurie cu angajamentele anunțate de noul președinte al țării. Joseph Aoun, a cărui alegere favorizată de Washington și Riad a fost văzută ca parte a construcției unei ordini politice ulterioare Hezbollah, și-a reafirmat intenția de a avansa către „monopolul armelor” de către stat. Proiectul se reflectă deja în activitatea Guvernului, care joi a organizat prima sesiune din istoria țării dedicată dezarmării miliției.

Ultima apariție publică a președintelui Aoun a provocat vertij în Liban, unde schimbările vin însoțite de temeri de conflict civil. „Decizia este luată”, a avertizat el: „Am clarificat că armele [în Liban] trebuie să fie exclusiv în mâinile statului”. Întrebat de publicația Al-Araby Al-Jadeed dacă 2025 va fi anul dezarmării Hezbollah, președintele a dat din cap afirmativ: „La asta lucrez”. Acum, a conchis el, nu mai rămâne decât „să ne dăm seama cum să-l implementăm”, lucru care va fi realizat prin „discuții bilaterale între Hezbollah și președinție”.

Miliția șiită este singurul actor libanez care a reținut armele după sfârșitul războiului civil în 1990. Particularitatea Hezbollah a fost un motiv de fricțiune recurentă cu anumite sectoare ale societății, care văd arsenalul său ca pe un instrument de intimidare la nivel intern. Dar guvernele succesive au recunoscut brațul armat al organizației ca parte a formulei defensive a țării împotriva Israelului. Asta s-a schimbat în februarie 2025 odată cu formarea primului Executiv din ultimii ani, îndepărtat de influența Hezbollah. Circumstanțele, admite chiar președintele, sunt „favorabile”. Partidul este izolat și doborât. Și în lipsa sondajelor, se percepe o mai mare predispoziție socială către dezarmarea grupului după ofensiva israeliană de anul trecut, care a fost implacabilă în acele comunități în care Hezbollah are mai mulți susținători.

Esența armistițiului semnat între Israel și Hezbollah rămâne rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU, care este în vigoare din 2006. Dictatul interzice prezența trupelor israeliene și a combatanților Partidului lui Dumnezeu la sud de râul Litani - la aproximativ 30 de kilometri de graniță - și cere armatei libaneze să preia controlul asupra teritoriului împreună cu căștile albastre. Atât rezoluția, cât și ultimul armistițiu includ o rezoluție anterioară, 1559, care ordonă dezarmarea tuturor milițiilor din Liban.

Bombardamentele Forțelor de Apărare ale Israelului stropesc frecvent drumurile și municipalitățile din sudul Libanului. Versiunea oficială israeliană face întotdeauna aluzie la ținte militare, dar insistența atacurilor sale este percepută pe teren ca un act de presiune pentru a forța respectarea tuturor preceptele încetării focului. De la semnarea armistițiului în noiembrie, focul israelian a ucis cel puțin 71 de civili în Liban, potrivit datelor de la Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Paul Morcos, ministrul libanez al Informațiilor, a ridicat numărul victimelor la un total de 190 de persoane. Morcos înregistrează peste 2.700 de incidente pe care le cataloghează drept încălcări israeliene ale încetării focului și este de acord să indice, împreună cu președintele și liderii armatei, cooperarea Hezbollah la sud de râul Litani.

Morgan Ortagus, trimis special adjunct al lui Donald Trump pentru Orientul Mijlociu, a vizitat Beirut de două ori din februarie pentru a reaminti liderilor libanezi oportunitatea de a marginaliza Hezbollah. De la Palatul Prezidențial, Ortagus a ajuns să mulțumească „aliatului său Israel pentru învingerea Hezbollah”, o afirmație care a iritat în Liban după ce ofensiva a ucis aproximativ 4.000 de persoane și a afectat - potrivit Băncii Mondiale - aproape 100.000 de locuințe.

„Nu vom permite nimănui să dezarmeze rezistența” Naim Qassem, secretarul general al Hezbollah, a ieșit vineri din ascunzătoare pentru a contracara declarațiile președintelui. Într-un discurs televizat, succesorul lui Hasan Nasralá a afirmat că partidul „nu va permite” nimănui să-l dezarmeze și chiar a avertizat că grupul „se va confrunta cu cei care atacă rezistența” în același mod în care Hezbollah „s-a confruntat cu Israel”. Clericul libanez a reiterat interpretarea pe care Hezbollah o dă armistițiului cu Israelul, susținând că acesta necesită doar dezarmarea miliției la sud de râul Litani. Qassem i-a calificat drept „naivi” pe cei care percep grupul slăbit și a lăsat ușa deschisă dialogului cu președintele cu privire la „strategia defensivă a țării”, dar numai atunci când va dispărea „presiunea ocupației” israeliene.

„Președintele Aoun și Guvernul sunt într-o poziție dificilă”, spune David Wood, cercetător la International Crisis Group. „Știu că există actori atât în afara, cât și în interiorul Libanului care fac presiuni pentru ca dezarmarea să aibă loc cât mai curând posibil.” Cu toate acestea, „accentul pe care Aoun îl pune pe dialog [cu Hezbollah] demonstrează că pariază pe un proces gradual sau consensual, și nu pe unul care riscă deteriorarea Libanului”.

În trecut, alte procese de dezarmare care au mizat pe forță au fost catastrofale. În 1990, la sfârșitul războiului civil, armata libaneză și miliția creștină a Forțelor Libaneze s-au angajat în lupte care s-au extins din estul Beirutului până la fenicia Biblos, distrugând comunitățile creștine. „Președintele era membru al armatei în acel moment”, își amintește Michael Young, analist pentru The Carnegie Endowment for International Peace: „Propria sa experiență îl face să fie prudent. Aoun nu vrea o soluție militară [pentru dezarmarea Hezbollah] și nu va începe un război civil doar pentru că americanii și israelienii îl presează”.

Procesul pare ireversibil. „Israelienii pot constrânge Libanul reluând conflictul sau ocupând mai mult teritoriu”, rezumă Young. „În plus, nimeni nu o spune, dar există partide politice în Liban cărora nu le-ar deranja ca israelienii să termine munca pe cont propriu”. Hezbollah și sponsorul său, Iran, speculează observatorul, ar putea cere o cotă mai mare de putere a comunității șiite în schimbul predării armelor miliției. Dar pentru aceasta ar trebui modificată Constituția și dificilul echilibru libanez, „făcându-l improbabil”.

Ibrahim Mousawi, parlamentar Hezbollah, neagă pentru Джерело новини existența unor negocieri sau condiții care să facă posibilă dezarmarea deocamdată. Mousawi afirmă că Hezbollah „sprijină monopolul de stat asupra armelor” și adaugă că armele „nu sunt un scop în sine”, dar subliniază că Guvernul nu a dat niciodată undă verde armatei pentru a apăra Libanul de Israel. El îl menționează ca exemplu pe „Imamul Musa Sadr, unul dintre fondatorii șismului politic în Liban”. Înainte de începerea războiului civil în 1975, își amintește Mousawi, Sadr a cerut autorităților de la acea vreme „să antreneze locuitorii din sudul Libanului pentru a se proteja împotriva atacurilor israeliene”, lucru pe care Beirut l-a respins. „SUA nu ar permite niciodată armatei libaneze să se apere singură”, susține parlamentarul, care regretă că țara nu a avut niciodată trupe echipate corespunzător. „De ce nu ne dau rachete defensive pentru a ne proteja spațiul aerian?”.