O ardere virtuală?

Este întrebarea provocatoare a unui prieten în fața a ceea ce se întâmplă în Statele Unite. Se poate repeta ceea ce s-a întâmplat pe 10 mai 1933 în fața clădirii Universității din Berlin? Nu cred că cărțile atrag foarte mult atenția lui Donald Trump și a colaboratorilor săi. Dar nu este de neglijat faptul că ar putea încerca o ardere virtuală prin controlul rețelelor sociale, constrângerea asupra mass-mediei independente și asfixierea economică a cercetării. De exemplu, în amenințările la adresa autonomiei Harvard și a altor universități.

Poate subestimăm riscul pe care realegerea lui Trump l-ar putea reprezenta pentru democrația americană, deși refuzul său de a recunoaște rezultatul electoral din 2020 și sprijinul său pentru atacatorii Capitoliului au fost semnale de rău augur. În mai puțin de trei luni de la a doua sa învestire, am asistat la o serie de intervenții neliniștitoare. În politica internațională, desigur. Dar și în politica internă. Așa sunt selecția membrilor Guvernului, asaltul său asupra agențiilor și personalului Administrației federale, epurarea conducerii Departamentului de Justiție, numirile sectare pentru a conduce puternica poliție federală — sacrosantul FBI —, grațierile acordate atacatorilor Capitoliului, înlocuirea înalților comandanți militari, reducerea financiară a cercetării medicale și universitare, represaliile împotriva firmelor de avocatură care îi apără pe cei pe care Trump îi consideră ostili persoanei și proiectelor sale, atacurile asupra mass-mediei și a profesioniștilor săi sau disprețul față de hotărârile judecătorești privind deportările. Adoptate în afara Congresului, astfel de decizii conturează tiparul unei «autogoluri» care recurge la instrumente instituționale pentru a le denatura și a le pune în slujba puterii personale. Aluzia sa la un eventual al treilea mandat prezidențial agravează tabloul.

Doar trei luni i-au fost suficiente lui Adolf Hitler — în fruntea unui guvern de coaliție — pentru a distruge sistemul democratic al Republicii de la Weimar. Condițiile din Statele Unite în 2025 nu sunt cele germane din 1933. Principiile Constituției de la Weimar — considerată cea mai avansată a momentului — nu au pătruns în nucleul Statului german: nici în înalta sa administrație, nici în justiție, nici în armată, nici în poliție. Mișcarea hitleristă a crescut pentru că a contat pe toleranța și chiar pe complicitatea unui «stat profund» care suspina după restaurarea monarhiei autoritare. La rândul său, cultura politică germană nu avea o tradiție liberală și democratică bine stabilită. O criză economică profundă, intimidarea agresivă a mișcării naziste asupra cetățenilor și abilitatea retorică a lui Hitler de a exploata resentimentele generate de înfrângerea din 1918 au facilitat construirea regimului totalitar.

În schimb, Statele Unite au avut până acum o arhitectură instituțională fundamentată pe o cultură constituțională cu mai bine de două secole de existență. Componentă de bază a modelului a fost un sistem judiciar foarte zelos cu independența sa și foarte impus asupra rolului său constituțional, deși în ultimul timp a suferit o ofensivă bine organizată pentru a-l orienta către poziții conservatoare. În orice caz, va reveni acum judecătorilor să valideze sau să anuleze deciziile controversate ale Executivului prezidențial. Se poate ca hotărârile judecătorești să devină o barieră insurmontabilă pentru ca președinția lui Trump să nu dăuneze serios democrației americane. Așa speră cei care cred că instituțiile — și, în mare măsură, cele judiciare, dacă sunt libere de părtinire — asigură buna funcționare a unui sistem democratic și garantează drepturile politice și sociale pe care le implică.

Dar este posibilă o analiză alternativă mai puțin liniștitoare. Instituțiile bine concepute au eșuat din lipsă de context adecvat. Pentru ca instituțiile să își îndeplinească rolul de garanție, este necesar ca acestea să se simtă susținute de o societate suficient de pătrunsă de valori și atitudini democratice, la scară locală și națională. Cu toate acestea, s-a detectat «coroziunea» acelor valori comunitare ale societății americane care îl uimiseră atât de mult pe Alexis de Tocqueville. Sociologi de seamă, precum Hilary Putnam sau Richard Sennett, au avertizat cu ceva timp în urmă asupra erodării capitalului social sau asupra schimbării obiceiurilor și relațiilor sociale care au însoțit evoluția capitalismului american. Mai recent, Steven Levitsky și Daniel Ziblatt au insistat asupra necesității indispensabile a credințelor și atitudinilor comune pentru ca instituțiile unei democrații să își îndeplinească rolul.

Fără acest sprijin sociocultural, vor constitui instituțiile judiciare o protecție eficientă împotriva amenințărilor antidemocratice? Vor fi suficient de asistate de cea mai bună parte a tradiției democratice americane? Sau vor avea dificultăți insurmontabile în a depăși o dinamică distructivă de care Trump și acoliții săi au fost și sunt promotori și beneficiari? Este încă evitabilă «arderea virtuală» a unei moșteniri sociale și culturale care — cu toate clarobscururile sale — a susținut o formă stabilă de conviețuire și de guvernare?

Josep M. Vallès este profesor emerit al Universitat Autònoma de Barcelona.