În câteva cuvinte
Articolul analizează modul în care politicienii gestionează crizele, folosind exemplul unei întreruperi de curent în Spania. Se subliniază importanța comunicării politice și a autorității simbolice în astfel de situații, nu doar a detaliilor tehnice.
Pe 2 mai nu a avut loc o paradă militară la Madrid, dar a existat o punere în scenă a tranșeelor.
Ayuso și-a însușit simbolic Puerta del Sol, golită de miniștri, de armată și de trecut franchist într-un act instituțional la fel de lipsit de protocol pe cât de plin de intenții. Întreruperea de curent care a lăsat Spania fără lumină a fost fundalul unei zile în care președinta madrilenă și-a consolidat narațiunea de izolare voluntară în fața unui Guvern absent.
Paradoxal este că aceeași președintă care și-a construit leadership-ul ca o sfidare la adresa Guvernului central a cerut ca Executivul să își asume conducerea unică. A fost un pariu calculat? Poate. Dacă gestionarea întreruperii de curent mergea prost, uzura pentru Sánchez putea fi letală. Dacă mergea bine, costul politic al lui Ayuso era nul. Dar, era cu adevărat atât de mare riscul pentru Guvern?
După cum ne-a amintit Esther Paniagua, sunt suficiente 48 de ore — patru mese fără aprovizionare — pentru ca o societate funcțională să îmbrățișeze anarhia, pentru a sări din paranteza etilică a berilor la soare și laudele civismului nostru la o logică de supraviețuire pură cu implicații sociale imprevizibile. Inquietant nu este doar ceea ce se poate întâmpla, ci viteza cu care se întâmplă. Nu există spațiu pentru discursuri calme sau nuanțe instituționale. Responsabilitatea se concentrează și se personalizează. Președintele devine sinecdocă a statului. Dacă nu există lumină, mâncare sau ordine, întrebarea nu este tehnică, este politică: unde este președintele?
În situații de incertitudine radicală, ceea ce cetățenii au nevoie nu este un manual tehnic, ci un cadru de sens. De aceea, a cere «o explicație tehnică în loc de propagandă» înseamnă a juca rolul de birocrat în mijlocul unui incendiu. În fond, cel care cere «adevărul tehnic» ca și cum ar fi singurul posibil nu cere mai multe informații, ci locul de unde să-l dezaprobe.
Este o capcană: dacă Guvernul nu detaliază, ascunde ceva; dacă o face și nu convinge — iar pe unii nu-i convinge niciodată —, minte. Delegarea conflictului în domeniul tehnic este o modalitate de a delegitima dimensiunea sa politică, ca și cum ar exista o modalitate depolitizată și corectă de a răspunde unei crize. Comunicarea nu este un decor: este câmpul unde se dispută sensul. Nu există fapte pure care se impun singure, fără narațiune, fără cadru, fără limbaj. Problema în gestionarea unei crize nu este dacă se oferă sau nu detalii tehnice, ci modul în care se comunică politic ceea ce se întâmplă.
Și, curios, aici este locul unde Guvernul Sánchez greșește de obicei. Informația contează, da, dar este eficientă doar dacă reușește să genereze încredere și asta nu o face precizia tehnică, ci autoritatea simbolică, capacitatea unui Guvern de a apărea ca punct de referință. Dacă această voce nu apare, sau apare dezordonată, adevărul, oricât de corect ar fi, nu circulă. În astfel de contexte, comunicarea nu este doar explicație, este susținerea unei legături. Am văzut-o în pandemie: o comunicare coerentă este mai decisivă decât orice detaliu științific, mai ales când știința este folosită pentru a proteja deciziile politice într-o lume care se îndoiește de legitimitatea oricărei cunoștințe. Nu este doar ceea ce se spune, ci când, cum și de unde se spune.
Cel care cere tehnicitate ca și cum ar fi neutralitate, în realitate caută să golească conflictul de dimensiunea sa politică. Ceea ce vrea, poate, este ca Guvernul să amuțească și să lase spațiul liber pentru ca alții — aceștia da — să-și impună lectura politică a celor întâmplate.
