Unele dintre cheile noii lumi

Unele dintre cheile noii lumi care se conturează în primele o sută de zile ale celei de-a doua președinții a lui Donald Trump se găsesc menționate, de-a lungul deceniilor, în opera influentă și premonitorie a filosofului politic Michael J. Sandel (Minneapolis, 1953). De la «Nemulțumirea democratică», care la mijlocul anilor nouăzeci a pus sub semnul întrebării acel optimist sfârșit al istoriei, până la «Tirania meritului», care a investigat mai bine de douăzeci de ani mai târziu un resentiment legitim al claselor muncitoare, ale cărui consecințe dezastruoase se desfășoară acum cu forță. În biroul său de la Universitatea Harvard, transformată într-un focar de rezistență în fața «amplei ofensive împotriva societății civile» a unui președinte dezlănțuit, acest reper al gândirii progresiste contemporane conversează cu Джерело новини, prin videoconferință, despre amploarea distrugerilor și magnitudinea provocărilor.

Întrebare

Întrebare. Acum un an avertizați deja că, într-un al doilea mandat, Trump ar fi și mai periculos. Mai eficient, mai puțin incompetent și cu mai puțini oameni în jur dispuși să-i limiteze cele mai grave impulsuri.

Răspuns

Răspuns. Din păcate, această predicție s-a dovedit a fi adevărată. În primul său mandat era un magnat imobiliar și o vedetă de reality show care nu avea nicio idee despre cum să guverneze. Și a numit câțiva oameni mai mult sau mai puțin responsabili, care aveau un oarecare respect pentru statul de drept și au impus o anumită reținere. Dar înfrângerea sa în 2020 l-a înfuriat și amărât. L-a rușinat până într-atât încât și-a negat înfrângerea. În ultima campanie, a spus deschis că al doilea său mandat va fi o răzbunare. Și s-a înconjurat de oameni care, practic, i-au oferit o foaie de parcurs pentru a obține răzbunare folosind toate puterile președinției, chiar și unele care nu aparțin președinției conform Constituției. Vedem un proiect de răzbunare mai amplu chiar decât se putea anticipa.

Î

Î. Ați spune că testează în mod deliberat limitele puterii prezidențiale?

R

R. Da. Știe că dosarele vor ajunge la judecătorii federali. Dosare împotriva deportărilor fără garanții legale, împotriva anulărilor vizelor de studenți, împotriva concedierii arbitrare a lucrătorilor federali… Modul de a-și extinde puterea este pur și simplu să încalce limitele tradiționale ale președinției și să inunde tribunalele cu dosare. Va pierde unele, dar va câștiga altele. Și în ultimă instanță va decide Curtea Supremă.

Î

Î. Am trăit primele o sută de zile cele mai semnificative ale unei președinții din istoria modernă?

R

R. Dacă unele dintre aceste măsuri sunt corectate de Curtea Supremă, atunci aceste prime o sută de zile nu vor fi atât de relevante retrospectiv. Dacă sunt validate, chiar dacă doar unele sunt, am asista la o transformare a sistemului politic al SUA. Și la asta trebuie adăugată politica externă. Întoarcerea spatelui aliaților europeni, Canadei și Mexicului. Ostilitatea sa față de NATO și abandonarea Ucrainei, un conflict în care practic a schimbat tabăra. Va fi foarte greu de reparat și va schimba locul SUA în lume.

Î

Î. Pot reveni lucrurile la normal?

R

R. Alegerea lui Trump pentru un al doilea mandat și agresivitatea cu puterea executivă pe care o desfășoară fac foarte dificilă o revenire la normal.

Î

Î. Pe mulți i-a surprins toleranța americanilor față de utilizarea autoritară a puterii. Cu mici excepții, nu a existat o mișcare de reacție. De ce?

R

R. Principalul motiv este că Partidul Democrat este în haos. Nu știu cum să răspundă. Sunt divizați. Unii cred că activitatea frenetică a lui Trump este contraproductivă pentru el. De exemplu, tarifele, care vor crește inflația, care a fost una dintre preocupările care l-au ajutat pe Trump să câștige alegerile. Așa că unii democrați vor să-i lase spațiu să se autodistrugă. Alții cred că acest lucru este prea pasiv și că este necesar să se intensifice opoziția. Chestiunea este atunci care ar trebui să fie obiectivul opoziției. Unii democrați, în mod firesc, cred că prima și principala bază a opoziției trebuie să fie insistarea asupra statului de drept. Problema este că statul de drept, deși este de o importanță critică pentru o democrație, este o bază fragilă pentru un proiect politic, dacă nu este conectat cu chestiuni care contează cu adevărat pentru public. Ce ar fi mai substanțial? Ei bine, cealaltă parte a opoziției au fost [senatorul] Bernie Sanders și [congresmana] Alexandria Ocasio-Cortez, care au străbătut țara, inclusiv state republicane, ținând mitinguri împotriva lui Trump care au atras zeci de mii de oameni, mai mult decât la mitingurile lui Trump sau Obama. Și deși au menționat statul de drept, obiectivul lor principal a fost preluarea puterii politice de către oligarhi. Adică, modul în care, în ciuda întregii retorici populiste și a succesului său în obținerea votului oamenilor muncitori, cei care populează administrația Trump și cei care beneficiază de politicile sale sunt multimilionari și mari corporații. Asta a rezonat cu mai multă forță și sugerează că singura modalitate prin care Partidul Democrat să revină și să fie o opoziție eficientă la Trump este să depășească discursul legal. Până la urmă, încă de la prima președinție a lui Trump, democrații au crezut că legea și procedurile legale vor pune capăt lui: raportul Mueller, cele două impeachment-uri. S-au bazat pe lege și pe tribunale pentru a-l învinge și, iar și iar, au eșuat. Pentru că pe Trump nu îl oprești cu legea, ci cu politica. Partidul Democrat trebuie să se întrebe de ce a alienat clasele muncitoare. Și este o întrebare politică, nu legală.

Î

Î. Același resentiment legitim despre care vorbeați deja acum trei decenii…

R

R. Aceeași forță, nu-i așa? Aveți dreptate, am scris despre asta încă de la prima ediție a «Nemulțumirea democratică» [acum actualizată într-o nouă ediție la Debate]. Eram îngrijorat în anii nouăzeci, în zilele în care exista încredere în globalizare. Zidul Berlinului căzuse. Războiul Rece se terminase. Capitalismul democratic liberal în stil american părea singurul sistem care mai rămânea în picioare. Ajunsesem la sfârșitul istoriei. Nu credeam asta atunci. Și aroganța acelui moment a netezit drumul lui Trump.

Î

Î. Și ce ziceți de greutatea dimensiunii culturale? Poate ar trebui să schimbăm celebra frază a lui James Carville cu cea de «Este cultura, prostule»?

R

R. Da și nu. Trebuie să regândim distincția clară dintre economie și cultură. Pentru că ceea ce contează este sursa resentimentelor legitime, iar acestea nu sunt în întregime economice. Nu este doar faptul că decalajul dintre bogați și săraci s-a lărgit. Nu este doar inegalitatea de avere. Este și diviziunea tot mai mare între câștigători și perdanți. Când acea inegalitate economică se transferă în diviziunea dintre perdanți și câștigători, acolo se întâlnesc economia și cultura. Cei care au ajuns sus au ajuns să creadă că succesul lor este opera lor, este meritul lor și că cei care au pierdut și-au meritat și soarta. Și când oamenii muncitori se simt disprețuiți de elite, asta este parțial economic, dar și cultural. Are legătură cu respectul, cu demnitatea. Da, James Carville a greșit când a spus că «este economia, prostule». O modalitate mai bună de a spune ar fi: este combinația dintre economie și cultură care îi face pe oamenii muncitori să simtă că elitele îi disprețuiesc, că munca lor nu are valoare și că, prin urmare, le lipsește demnitatea. Ei bine, avem nevoie de un slogan mai scurt pentru a-l înlocui pe cel al lui Carville [râsete]. Eu aș spune: «Nu este economia, prostule, este demnitatea». Iar demnitatea nu este doar PIB-ul sau prețul ouălor.

Î

Î. De ce este atât de ofensator «woke» pentru atâția oameni?

R

R. Pentru că reflectă aroganța. Ceea ce este mai iritant la această ideologie pentru mulți oameni muncitori, în special bărbați albi, este că ei, care suferă, sunt descriși ca fiind privilegiați. Când, de fapt, experiența lor de viață și perspectivele lor economice nu sunt de privilegiu. Sunt oameni care se chinuie să se descurce, dar sunt incapabili să avanseze. Asta are legătură cu stagnarea salariilor, combinată cu absența mobilității sociale pe care visul american le-a promis-o. Asta este deja frustrant. Dar dacă adaugi la asta faptul că cineva îți spune că ești privilegiat, atunci este iritant. Și apoi mai este ceva ce democrații nu înțeleg: patriotismul. De aceea, tema imigrației este atât de puternică. Nu pentru că oamenii cred la propriu retorica lui Trump în campanie. Nu cred că țările străine își golesc închisorile și spitalele de psihiatrie și inundă țara cu criminali care le vor fura locurile de muncă. Nu cumpără asta, dar cred că o țară care nu își poate controla granițele este o țară care nu își poate controla destinul. Acel sentiment de pierdere a puterii, de pierdere a comunității, este un sentiment puternic pe care discursul antiimigrație îl captează și îl simbolizează.

Î

Î. Ați detectat vreun semn de speranță în aceste o sută de zile?

R

R. Au fost puține. Cu excepția, poate, a participărilor mari la acele mitinguri ale lui Sanders și Ocasio-Cortez despre care vă vorbeam. Există ceva paradoxal în a găsi speranță într-un bărbat de 83 de ani, deși este asociat cu o femeie tânără de 35 de ani. Nu spun că speranța mea este în aceste două figuri politice, ci în răspunsul masiv la eforturile lor de a se concentra pe probleme politice. Au avut ecou în Europa aceste manifestații?

R

R. Da, dar știți: în fiecare zi există ceva mai izbitor, iar cel anterior este îngropat.

R

R. Și asta face parte din strategia lui. Inundarea instituțiilor, a mass-mediei, a rețelelor sociale, a sistemului de informare și comunicare. Asta paralizează capacitatea sistemului de a rezista. Ei numesc asta inundarea zonei. Un potop de știri, de barbarități, de controverse, de dispute, chiar și în interiorul cabinetului său. Trump a desfășurat în aceste prime o sută de zile ceea ce a învățat în reality show-urile de televiziune. Știe că introducerea de noi întorsături în narațiune, oricât de extravagante ar fi, produce atracție. Haosul, drama, controversa. Această lecție a reality show-ului este cea pe care l-am văzut interpretând-o în aceste haotice, frenetice, prime o sută de zile ale celei de-a doua președinții a sale.