Având în vedere ce a însemnat, este întotdeauna oportun să vorbim despre Franco

Având în vedere ce a însemnat, este întotdeauna oportun să vorbim despre Franco, dar dacă ne uităm la sondajele care confirmă orientarea de extremă dreapta a tinerilor și impulsul lor autoritar tot mai mare, poate că astăzi este mai important ca niciodată. Cei dintre noi născuți în jurul anilor '70 eram obișnuiți ca nostalgicii dictatorului să se adune într-un mod oarecum extravagant și marginal în fiecare 20 noiembrie; totuși, acum se pare că cei care le-au îngroșat considerabil rândurile sunt copiii noștri.

De-a lungul democrației, a existat întotdeauna o redută juvenilă care cocheta cu simbolistica preconstituțională, fie în școli și medii de dreapta, fie în cadrul grupurilor ultra ale echipelor de fotbal. În aceste contexte, am putea continua să-i identificăm pe tinerii care au cântat cu brațul ridicat "Cara al sol" în timpul ultimei vizite a Papei la Lisabona sau chiar pe cei care au vrut să "apere" Spania pe strada Ferraz anul trecut. Dar oricine intră astăzi într-un liceu va vedea că acest pedigree al naționalismului spaniol cu accente franchiste, până nu demult minoritar, câștigă adepți cu pași repezi.

Face parte din tsunami-ul reacționar mondial, se întâmplă în rândul elevilor din toate clasele socioeconomice și atrage atenția când cei din mediile cele mai umile sunt cei care atacă imigranții și "feminismul" care discriminează bărbații, sau fac glume rasiste sau homofobe, sau critică impozitele și sectorul public sau, ca act subversiv, strigă pe ascuns "Trăiască Franco!" cu un amestec de ștrengărie, intimidare, frustrare și neajutorare. Niciunul nu urmărește știrile prin presa serioasă. Majoritatea, în schimb, cunosc youtuberi sau tiktokeri care toarnă în rețelele sociale teorii ale conspirației, sloganuri care incită la ură și știri false care sunt crezute și reproduse datorită autorității pe care le-o dau multitudinea de urmăritori și cu care nimeni nu poate concura. Aceste zvonuri, care se strecoară și prin glumele gamerilor și influencerilor sportivi, provin aproape întotdeauna de la personaje care converg cu extrema dreaptă în discreditarea nu numai a "paraziților" politicienilor, ci și a instituțiilor, a democrației, a mass-mediei care le verifică știrile: de aici și gravitatea discursurilor care au alimentat mantra statului eșuat după catastrofa de la Valencia. Cum să nu continuăm să explicăm în clasă, iar și iar, în ce a constat dictatura, dacă una dintre cele mai răspândite minciuni în urma furtunii a fost că motivul inundațiilor a fost demolarea guvernamentală a barajelor construite de Franco?

Această pedagogie a memoriei a devenit o datorie civică, pentru că dacă nu demontăm cât de înșelătoare sunt discursurile care, prin intermediul nostalgiei, pun în valoare pacea și prosperitatea perioadei de dezvoltare în contrast cu haosul prezentului, vom eșua în fața celor care răspândesc o versiune a dictaturii care, în mod curios, nu se oprește niciodată să nuanțeze originea întârzierii decolării sale economice și nici să-și amintească natura sa coruptă sau brutalitatea criminală a represiunii sale continue. Există un fir invizibil care leagă lectura indulgentă a perioadei târzii a franchismului de argumentele care susțin că a vorbi despre memorie atentează la concordie, redeschide rănile și divide spaniolii. Pe cel care suferă de o ignoranță istorică atât de mare încât să creadă că Războiul Civil a fost o revoltă populară împotriva lui Franco, va trebui să-l învățăm ce s-a întâmplat și că faptele nu sunt opinii (dacă este posibil, evitând metodologiile care pot duce la banalizarea pe care Tony Judt a detectat-o la Memorialul Evreilor Uciși în Europa din Berlin, când a văzut elevii unei excursii jucând de-a v-ați ascunselea printre pietrele sale). Iar familiilor care etichetează drept îndoctrinare o conștientizare democratică care, în alte țări din jurul nostru, nu este atât de problematică, va trebui să le explicăm că nu este vorba de o chestiune partizană, ci de o înțelegere transversală a bazelor pe care se sprijină statul nostru de drept.

Este curios să observăm cum chiar și în rândul tinerilor de origine imigrantă prind contur estetica și bravadele neofranchiste, divizați în dubla lor identitate între recunoștința și teama bătrânilor lor și aceeași nevoie de acceptare socială care face ca unele fete să-i apere pe lăudăroșii *bros* din clasă. Mulți dintre părinții elevilor latino-americani din a doua generație au fugit de regimuri la fel de execrabile ca cel al lui Franco și poate de aceea perseverează în niște forme de politețe pe care părinții spanioli ai acestor noi nostalgici le-au pierdut pe drumul lor de individualism neoliberal, prin care s-au pierdut și cuceririle sociale ale celor dinaintea lor. Acei bunici care au cunoscut în mod direct franchismul și au atins libertatea odată cu Tranziția nu pot permite ca nepoții lor să mărească minoritatea care până acum tânjea după un dictator. Niciunul dintre noi nu-și poate permite luxul de a uita că, atunci când barbaria câștigă, nu este din cauza forței majoritare a barbarilor, ci din cauza ineficienței celor civilizați.

Coradino Vega este profesor de liceu și scriitor. Ultima sa carte este Entre mujeres (Galaxia Gutenberg).