“Acesta este mult mai mult decât zgomot”, a spus veteranul politician Aitor Esteban în discursul său de adio din Congres. Adresându-se tinerilor, a subliniat: “nu întoarce&ț;i spatele politicii”. Sunt cuvinte care îl onorează &ș;i anticipează nostalgia viitoarei sale absen&ț;e din hemiciclu. Faptul că au coincis &ș;i cu dezbaterea despre apărare le adaugă o relevan&ț;ă suplimentară.

Pentru că problema politicii nu este zgomotul sau intensitatea cu care politicienii no&ș;tri se confruntă dialectic în sediul suveranită&ț;ii populare; este incapacitatea lor de a vedea dincolo de tacticile lor primare. Într-un moment în care totul pare să se destrame, cu atlantismul făcut &ț;ăndări, două războaie în desfă&ș;urare &ș;i în plină tranzi&ț;ie tehnologică &ș;i energetică, spectacolul disensiunii nu este prea edificator. Dacă politica există pentru a rezolva probleme, nu pentru a le crea, cui ar fi trebuit adresată acea frază nu sunt tinerii, ci politicienii în&ș;i&ș;i. Dacă ace&ș;tia &ș;i-ar îndeplini datoria, tinerii s-ar apropia cu plăcere de conversa&ț;ia publică.

Putem discuta la nesfâr&ș;it ce înseamnă “a îndeplini datoria” în politică, pentru că, a&ș;a cum ne aminte&ș;te Michael Ignatieff într-un interviu recent în Revista de Occidente, “politica este luptă”. Dar este un război fals. Motivul pentru care ne pasă de democra&ț;ie este pentru că ne împiedică să ne luptăm între noi. De aceea, antagonismul în politică trebuie gestionat cu mare aten&ț;ie […] suntem adversari, nu du&ș;mani”. Acum că am intrat în retorica războiului real, este important să distingem ce înseamnă această distinc&ț;ie. Pentru că una sunt dezacordurile noastre interne &ș;i alta este confruntarea cu amenin&ț;area războiului în sensul său cel mai strict. Păstrând propor&ț;iile, dezbaterea noastră pe această temă amintea de nara&ț;iunea lui Tucidide despre ciocnirea dintre demagogi în adunările ateniene, în timp ce spartanii men&ț;ineau o unitate de pozi&ț;ii uimitoare.

Să nu fiu în&ț;eles gre&ș;it: discrepan&ț;ele sunt binevenite. Dacă nu ar exista, am înceta să fim o democra&ț;ie. Dar să fim la înăl&ț;imea acestor vremuri noi. Dacă există ceva în care interesele lui Donald Trump &ș;i Vladimir Putin coincid, este căutarea divizării Europei, &ș;i ambii sunt con&ș;tien&ț;i că punctul nostru slab sunt propriile noastre diferen&ț;e interne; ceva ce ar putea fi o for&ț;ă devine o povară atunci când circumstan&ț;ele cer decizii coordonate. Cu toate acestea, ceea ce m-a dezamăgit cel mai mult la dezbatere nu au fost clasicele neîn&ț;elegeri, ci absen&ț;a explica&ț;iilor clare despre nevoia imperioasă &ș;i urgentă de a ac&ț;iona sau despre starea reală a For&ț;elor noastre Armate. Este suficientă o simplă modificare contabilă, atingerea faimosului 2% din PIB pentru apărare, sau pentru a fi cu adevărat pregăti&ț;i este necesară reorganizarea lor completă? &Ș;i în acest caz, care reorganizare? Este un program pe termen lung sau ceva conjunctural? Pentru că atunci este inevitabil să includem în ecua&ț;ie pe cei care ar putea guverna în viitor; adică, un pact de stat între cele două mari partide. Ce alternativă de apărare oferă cei care doresc ie&ș;irea din NATO? Da, împărtă&ș;esc oroarea lor fa&ț;ă de război, cine nu? Dar care este alternativa lor, să ne predăm imediat ce încep să apară rachetele?

În concluzie, impresia mea este că ceea ce se prezintă ca o problemă existen&ț;ială de securitate a interferat cu politica noastră comodă obi&ș;nuită, pentru care sunt cu adevărat pregăti&ț;i politicienii no&ș;tri. Senza&ț;ia care se răspânde&ș;te este că atât UE, cât &ș;i NATO ne-au dat teme pe care ne este greu să le îndeplinim, deoarece am chiulit prea mult timp. &Ș;i le este teamă să abordeze ceea ce par să ceară vremurile: să ceară sacrificii &ș;i să schimbe ordinea priorită&ț;ilor.