Reîntoarcerea serviciului militar obligatoriu: un pas înapoi

Doar cei care se lasă purtați de nostalgie, convinși că orice timp trecut a fost mai bun, sau, mai rău, cei care nu au imaginație pentru a găsi răspunsuri la provocările de astăzi pot crede că reintroducerea serviciului militar obligatoriu («mili») este un răspuns adecvat la amenințările care afectează securitatea noastră. Oricum ar fi, trași de valul militarist care se impune în Uniunea Europeană, Spania intră și ea într-o dezbatere care până mai deunăzi era inexistentă.

Este evident că climatul de securitate continentală s-a deteriorat notabil — între amenințarea pe care o reprezintă Rusia, îndoielile cu privire la acoperirea americană și ascensiunea îngrijorătoare a opțiunilor deschis antidemocratice —, ceea ce ne obligă să ne regândim propriile sisteme de securitate și apărare. Dar dacă planuri precum Readiness 2030 — bazat fundamental pe eforturi naționale, în loc de comunitare, și centrat exclusiv pe componenta militară și industrială, lăsând deoparte alte domenii ale securității și necesitatea stabilirii unui nou cadru supranațional de luare a deciziilor — sunt deja discutabile, ideea de a recupera «mili» este deschis anacronică.

Este, în primul rând, pentru că merge împotriva sentimentului generalizat al unei societăți precum cea spaniolă, cu doar 35% în favoarea revenirii sale, așa cum a relatat acest ziar. Asta înseamnă că pentru guvernantul care îndrăznește să facă pasul reintroducerii, costul politic (adică electoral) poate fi inacceptabil. Trăim într-o societate pe care sociologii au identificat-o de mult timp ca posteroică, cu mai multe generații care, din fericire, nu cunosc războiul și nu arată dorința de a muri și ucide pentru niciun fel de steag sau ideologie. Și, deși climatul de securitate devine din ce în ce mai instabil, nu pare că spaniolii au interiorizat că bunăstarea și securitatea lor sunt în pericol iminent, așa cum reflectă ultimul Eurobarometru, plasând Spania drept țara din UE cel mai puțin preocupată de apărarea sa.

De asemenea, nu are sens, așa cum s-a propus în unele țări vecine, să se revină la serviciul militar obligatoriu cu ideea de a recupera cazărmile ca școli de cetățenie pentru niște generații care ar părea să fi pierdut sentimentul de apartenență la o aceeași comunitate națională, cu drepturi și îndatoriri egale pentru toți. Ceva de genul ar însemna nu doar recunoașterea eșecului atât al familiei, cât și al școlii și al altor instanțe ca piloni principali de formare a cetățeniei, ci și devierea armatelor de la funcțiile lor primordiale.

Nici costul economic nu ar fi mai mic, evident, care presupune scoaterea de pe piața muncii a celor care ar trebui să își termine studiile sau să se angajeze la primele locuri de muncă, cu excepția cazului în care se recurge la această metodă pentru a disimula ratele ridicate ale șomajului care plasează Spania ca un caz îngrijorător în clubul exclusivist al țărilor dezvoltate. Având în vedere că nu ar fi vorba de a da înapoi, făcând să dispară modelul forțelor armate profesionale, «mili» ar atrage inevitabil o creștere bugetară care ar varia în funcție de numărul de recruți care se intenționează să fie chemați la arme în fiecare moment.

Dar, în plus, din punct de vedere strict militar, această măsură ar fi un nonsens. Pe de o parte, puterea unei armate nu se mai măsoară de mult timp prin numărul de efective pe care le acumulează, iar o analiză sumară a conflictelor belice înregistrate de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial arată că rareori victoria sau înfrângerea se decide prin numărul de soldați în linie. În plină revoluție a chestiunilor militare, nimic nu indică faptul că în viitor vor fi necesare mase de bărbați (și de femei) în arme; mai degrabă, dimpotrivă, dezvoltarea tehnologică aplicată mașinilor militare indică contingente mai reduse, în măsura în care multe dintre sarcinile care au nevoie în prezent de ființe umane vor fi acoperite de sisteme nu doar automatizate, ci chiar pe deplin autonome. În definitiv, mai multe resurse umane în arme nu echivalează cu mai multă putere militară.

Dar, urmând pe aceeași linie, utilizarea eficientă a acestor arme se obține doar după un proces dificil și neapărat prelungit de ani de zile. De aici și faptul că atunci când se propune o «mili» de doar câteva luni, nu există altă soluție decât să se accepte că acest timp de instruire nu va servi la antrenarea acestor soldați în utilizarea armelor și a materialului militar din ce în ce mai sofisticate, precum și la interiorizarea unor protocoale de acțiune din ce în ce mai complexe. Și nu ajută la nimic să se argumenteze că ar fi vorba de personal pentru acoperirea posturilor din unitățile de linia a doua, cu caracter logistic sau administrativ, când, în mare măsură, multe dintre aceste funcții sunt deja externalizate în actualele armate profesionale.

Să nu ne amăgim. Serviciul militar obligatoriu a fost cândva o cucerire democratică care a căutat să pună capăt privilegiilor de clasă. Dar astăzi, revenirea la reinstaurarea lui ar fi un pas înapoi, o povară socio-economică improductivă și un semn de dezorientare politică cu privire la ceea ce este convenabil.

Jesús A. Núñez Villaverde este codirector al Institutului de Studii asupra Conflictelor și Acțiunii Umanitare (IECAH).