În câteva cuvinte
Articolul analizează modul în care cruzimea publică și umilirea persoanelor, în special a minorităților, sunt folosite ca instrumente de putere și control, comparând practicile moderne cu cele istorice și subliniind pericolele normalizării violenței de stat. Se argumentează că aceste acțiuni nu sunt accidente, ci strategii deliberate pentru a consolida puterea și a crea o stare de excepție.
În «A supraveghea și a pedepsi», celebra sa arheologie a metodelor disciplinare publicată în 1974, Michel Foucault explică de ce practica medievală de a spinteca oameni în piața publică își pierde popularitatea la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Înainte de așa-numitele „reforme umanitare”, erau populare garrotele, întinderea membrelor, utilizarea creativă a focului și instrumentele ascuțite, ca parte a unui ritual de pedeapsă publică, conceput pentru a reafirma puterea coroanei și ca răzbunare pentru subvertirea ordinii. Mult timp a funcționat bine. Cu atmosfera de corupție, exces și dezmăț de la curte, însă, poporul începe să se pună de partea deținutului. Există proteste, aruncări cu sticle și chiar salvări de prizonieri în timpul execuțiilor. Condamnații devin eroi populari. Iluminatorii încep să spună că tortura publică este irațională, inumană, ineficientă.
Cartea analizează schimbarea regimului punitiv care se termină cu stabilirea de locuri care nu mai construiesc un spectacol al distrugerii corpului, ci îl supraveghează, îl antrenează și îl normalizează în intimitatea instituției. Aceste locuri sunt închisorile, dar și școlile, spitalele și cazărmile unde populația face serviciul militar. Ritul spectaculos de moarte este înlocuit de o rutină invizibilă de control pe care o numim disciplină. Este considerat un progres social, deoarece nu este doar mai „umanitar”, ci, mai ales, o formulă „mai eficientă, mai economică, mai puțin riscantă”. „Justiția nu se mai înfurie pe corpul vinovatului, ci se ocupă de sufletul său” — scrie Foucault. „Nu mai este supliciul cel care semnalează crima în corpul vizibil, ci detenția, supravegherea, corecția transformă individul în interiorul său”.
Mă întreb ce ar crede despre ultima întorsătură: spectacolul cruzimii arestărilor departamentului de imigrație american și centrul de detenție din El Salvador.
Ca în secolul al XVII-lea, cruzimea nu este un accident, este titlul. Schimbarea este deliberată și marchează începutul unei noi culturi a violenței. Imaginile de tortură și abuz ale prizonierilor de la Abu Ghraib nu au fost făcute pentru consumul publicului larg și au generat anticorpii previzibili în guvern și în populație. Fotografia iconică a unui prizonier cu glugă, stând pe o cutie cu cabluri legate de degete, a devenit cea mai bună denunțare împotriva puterii imperiale a SUA și a violenței sale sistematice și bestiale. Videoclipurile cu prizonieri înghesuiți, rași, tatuați, umiliți de CECOT sunt concepute pentru a fi virale. Ironic, același lucru se întâmplă cu videoclipurile ICE care capturează studenți străini, sparg geamuri de mașini și comit arestări violente ale profesorilor și părinților, și care sunt înregistrate de victimele înseși pentru a le denunța pe internet.
Nu este exact un regres. Este pedeapsa ca spectacol, dar într-un ecosistem mediatic amplificat de algoritmii rețelelor sociale și în cadrul disciplinar modern al instituției. Actul de degradare publică este distribuit și celebrat de hoardele digitale ale regimului pentru a amplifica puterea statului și a demonstra invincibilitatea sa. Dar, mai ales, pentru a normaliza o stare de excepție în jurul anumitor minorități nepopulare, care permite încarcerarea, umilirea și chiar eliminarea indivizilor în afara regulilor normale de drepturi și proceduri, înainte de a începe cu ceilalți.
