Pedro Sánchez a definit recent ce înseamnă „a guverna fără Parlament”: intenționează să crească cheltuielile pentru apărare fără a consulta grupurile parlamentare, să reziste la La Moncloa chiar și fără bugete aprobate și să reducă complexitatea parlamentară prin utilizarea decretelor-lege. Stilul său este prezidențialist, considerând Camerele mai mult un preț de plătit pentru guvernare decât o legitimare a politicilor sale.

Cu toate acestea, Spania nu se îndreaptă spre o dictatură. Partenerii săi de coaliție ar putea împiedica unilateralismul guvernului oricând ar dori, dar adesea nu o fac. Aliații executivului găsesc avantajos să folosească Congresul ca platformă pentru a-și exprima maximalismul, evitând compromisurile necesare pentru acorduri. De exemplu, Podemos formulează cereri utopice, precum reducerea chiriilor cu 40%, folosind populismul pentru a evidenția disensiunile cu Sumar. Partidele separatiste, precum Junts și ERC, preferă să aibă succese pe termen scurt, ignorând frustrările viitoare. PNV se mulțumește să blocheze unele legi, în timp ce Bildu evită orice conflict atâta timp cât se află pe calea normalizării instituționale.

Partenerii lui Sánchez au puține motive să iasă din această stare de fapt politică, știind că președintele nu intenționează să convoace alegeri anticipate. Dreapta nu va veni la putere pentru a le reduce influența. Cu toate acestea, responsabilitatea unui conducător este să lupte până la capăt pentru aprobarea legilor sale, nu să acționeze ca și cum ar avea o majoritate absolută, lucru inexistent.

Parlamentul nu este „sechestrat” de guvern, iar grupurile parlamentare pot acționa. În timpul pandemiei, Partidul Popular vorbea despre o „dictatură constituțională”. Problema este că partenerii de guvernare au transformat Congresul într-un bazar, unde preferau să ceară concesii în schimbul aprobării măsurilor, în loc să controleze aplicarea lor. Grupurile parlamentare pot să se opună, ceea ce distinge democrațiile de regimurile autoritare, dar trebuie să fie dispuse să-și asume și consecințele deciziilor lor.

Polarizarea politică a afectat chiar și controlul parlamentar. Un partid ca ERC, de exemplu, rareori va fi de acord cu Vox pentru a forța executivul să dea explicații, de teama reacțiilor. Mai mult, politica de blocuri împiedică posibilitatea unor acorduri între Sánchez și PP pe o măsură, cum ar fi creșterea cheltuielilor militare, unde există un consens bipartizan.

În concluzie, stilul lui Sánchez este mai degrabă „a guverna cum se poate”, o adaptare la fragmentarea politică din Spania începând cu 2015. Partenerii se plâng de metodele guvernului, dar nu îndrăznesc să exploreze consecințele unei opoziții mai ferme. Congresul actual reflectă responsabilitatea, lenea, confortul sau lipsa de curaj a fiecăruia. Pedro Sánchez are un Parlament mai interesat decât subjugat.