În câteva cuvinte
Articolul analizează provocările cu care se confruntă Germania în relația cu Statele Unite sub conducerea lui Donald Trump și ascensiunea noului cancelar Friedrich Merz. Se discută despre necesitatea independenței europene, menținerea legăturilor transatlantice și viitorul securității europene în contextul schimbărilor geopolitice globale.
Un itinerar în Berlinul american: de la «Ich bin ein Berliner» la doliul despărțirii
S-ar putea urmări un itinerar în orașul Berlin prin locurile cheie ale relației intime dintre Statele Unite și Germania, și ar fi ușor să se concluzioneze că aceasta este o lume care amenință cu ruină. Ar începe în aeroportul Tempelhof, astăzi un parc urban. Între iunie 1948 și octombrie 1949, Statele Unite au pus în aplicare un pod aerian pentru a rupe blocada pe care Uniunea Sovietică o impusese sectorului occidental al orașului. Turul ar continua în Primăria cartierului Schöneberg, care atunci era primăria întregului Berlinul de Vest. Pe 26 iunie 1963, la doi ani după ce regimul comunist a construit Zidul, John F. Kennedy a rostit de la balcon celebrul său discurs. «Ich bin ein Berliner», a spus el. «Sunt un berlinez». Itinerarul s-ar termina în fața Porții Brandenburg, divizorie, în timpul Războiului Rece, a orașului, a Germaniei, a Europei și a lumii. Pe 12 iunie 1987, un alt președinte american, Ronald Reagan, a îndemnat liderul sovietic: «Domnule Gorbaciov, dărâmați acest Zid.» Doi ani și patru luni mai târziu, Zidul cădea.
Tempelhof, Schöneberg, Poarta Brandenburg sunt simboluri ale altei epoci. Monumente ale celei mai apreciate moșteniri a superputerii mondiale, astăzi distruse de bravadele lui Donald Trump, amenințările de retragere din Europa, complicitatea cu Rusia lui Vladimir Putin, tarifele care se dezlănțuie asupra industriei germane și sprijinul pentru extrema dreaptă.
Pentru europeni, Trump este un electroșoc. În Germania este ceva mai mult. Pentru că s-a refondat după ora zero din 1945 cu ajutorul și protecția SUA și cu SUA a învățat ce înseamnă democrația, capitalismul și prosperitatea. De aceea, atunci când din Administrația Trump se califică țara drept «tiranie» — așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută după ce serviciile de informații au clasificat Alternativa pentru Germania (AfD) drept «extremistă de dreapta» —, ceea ce se clatină este un pilon al propriei identități. Creștin-democratul Friedrich Merz, care marți va fi investit cancelar de către Bundestag, a luat notă chiar din seara alegerilor, pe 23 februarie, și a proclamat «independența» Europei față de SUA. Dar nu este ușor să renunți la opt decenii de relație transatlantică. Germania, în ciuda tuturor, refuză să rupă legăturile. Pentru că este complicat să accepți că SUA, care încă are 35.000 de militari în Germania și arme nucleare pe acest teritoriu, mai devreme sau mai târziu va pleca. Sau pentru că nu se vede o alternativă.
«Ceea ce se întâmplă în SUA nu este o evoluție, ci o revoluție. Și este o revoluție fără un plan bine gândit», descrie, în biroul său din Bundestag, deputatul Norbert Röttgen, capul gânditor al creștin-democraților în politica externă și autor al cărții «Demokratie und Krieg. Deutsche Politik und deutsche Identität in Zeiten globaler Gefahr» (Democrația și războiul. Politica și identitatea germană în vremuri de pericol global). Conversațiile cu Röttgen, european și atlantist în tradiția cancelarilor Konrad Adenauer și Helmut Kohl, și cu alte figuri din această sferă, permit înțelegerea modului în care această Germanie, care este Germania lui Merz, se pregătește pentru noua etapă. «Trump promovează o politică externă care nu distinge între prieten și dușman, ci caută să-și impună propriile interese», subliniază Röttgen, al cărui nume a fost vehiculat pentru funcția de ministru de Externe, deși în cele din urmă a fost desemnat colegul său de bancă, Johann Wadephul. Este Germania pregătită pentru un scenariu în care SUA părăsesc țara și își retrag protecția nucleară? «Desigur, sunt chestiuni de care trebuie să ne ocupăm», răspunde el. «Dar, pentru noi, este clar că interesul nostru este să-i menținem pe americani în Europa. Pentru aceasta, va fi esențial ca Germania și Europa să investească mai mult în propria lor securitate, să-și extindă capacitățile relevante, astfel încât să contribuie la o împărțire a sarcinilor în NATO și în relațiile transatlantice.»
Există o tensiune, în politica germană și în discursul lui Merz însuși, între tradiția gaullistă — sau macronistă — și cea atlantistă. Cancelarul in pectore pare să adere uneori la prima, o tradiție care, referindu-se la generalul De Gaulle, este întruchipată de actualul președinte francez, Emmanuel Macron, și care promovează suveranitatea europeană față de SUA, Rusia și China. Dar alteori reafirmă atlantismul. Noul șef al diplomației germane, Wadephul, spunea săptămâna trecută unui grup de jurnaliști: «Vom încerca totul pentru a reînvia alianța transatlantică, a genera din nou încredere și a ne strădui să fim puternici împreună». În contractul de coaliție al creștin-democraților și social-democraților, se citește ceva similar: «Alianța transatlantică și cooperarea strânsă cu SUA continuă să aibă pentru noi o importanță fundamentală». Ca și cum în ultimele luni nu ar fi trecut uraganul Trump și nu ar fi lăsat această relație extrem de zdruncinată. «Nu există un singur cuvânt [în contractul de coaliție] despre schimbările din SUA, dacă nu pentru a spune că se dorește consolidarea relației transatlantice», observa recent, într-un colocviu despre programul guvernamental, Thomas Kleine-Brockhoff, directorul Consiliului German pentru Politică Externă și un alt atlantist de seamă la Berlin. Röttgen, care pe lângă faptul că este atlantist este și realist, afirmă: «Trebuie să acceptăm că securitatea europeană nu mai este un interes central american. Aceasta presupune o ruptură cu politica externă americană din ultimii 80 de ani». Dar, cu războiul lui Vladimir Putin în Ucraina și amenințarea rusă pe flancul estic, NATO este «cea mai bună garanție» pentru securitatea europeană, spune el, și «până acum» Trump nu a pus la îndoială «serios» nici Alianța, nici protecția nucleară. «Acești piloni ai securității noastre sunt încă valabili», susține el, «chiar dacă politica și voința politică s-au schimbat».
Macron a oferit extinderea umbrelei nucleare franceze asupra Germaniei, iar Merz a ridicat mănușa și acceptă să dezbată acest lucru. Röttgen este sceptic: «În opinia mea, pentru Germania și pentru Europa nu există astăzi o umbrelă nucleară mai bună decât cea a NATO și a SUA. Nu există nicio altă umbrelă care nici măcar de departe să nu aibă aceleași capacități. Dezvoltarea unei alternative europene adecvate, capabilă să descurajeze Rusia la același nivel, ar necesita cel puțin un deceniu și sume de bani enorme. Dar nu ne putem permite un vid de securitate de un deceniu. De aceea, umbrela americană nu este înlocuibilă».
Și dacă Trump își respectă amenințarea și părăsește definitiv Europa? «Atunci vom fi pregătiți», răspunde creștin-democratul. «Dar nu ajută la nimic să te sinucizi de frică de o posibilă moarte. Politica înseamnă exercitarea influenței, încercarea de a modela lucrurile.»
Chiar dacă SUA nu pleacă de tot, nimic nu va mai fi la fel. Monumentele Berlinului american spun această poveste. De la Tempelhof, scena podului aerian cu care Statele Unite și aliații i-au salvat pe berlinezi la începutul Războiului Rece, la președintele tarifelor, care se consideră înșelat de Germania exportatoare. De la «sunt un berlinez» al lui Kennedy, la Administrația Trump, al cărei mesaj este că Europa este «patetică», iar Germania, «o tiranie». De la «domnule Gorbaciov, dărâmați acest Zid» al lui Reagan, la Trump care se pierde în laude la adresa lui Putin. O răsturnare simbolică și foarte reală. Pentru germani, doliul pentru pierderea fratelui mai mare abia a început.
