Uneori merg la slujbă.

Uneori merg la slujbă. Nu sunt religios, deși am studiat până la șaisprezece ani cu surorile Carității, dar simt invocația anumitor sfinți, un reziduu superstițios al faptului că am crescut într-un oraș cu credință ferventă față de patroana sa. Este obiectul rugăciunilor mele, de exemplu, Sfântul Francisc de Sales, patronul scriitorilor. Am locuit un an la câțiva metri de relicvele sale, la poalele Alpilor francezi, și trebuie să recunosc că tot ce i-am cerut mi-a acordat: bursele literare, publicarea cu Siruela, traducerile în alte limbi... De atunci, am vizitat multe temple pentru a discuta cu el și întotdeauna am ieșit cu aceeași imagine a lor: nu sunt aproape deloc tineri la slujbă; din ce în ce mai puțini.

Că Biserica trebuie să se adapteze contemporaneității este ceva ce Papa Francisc, decedat astăzi, Luni de Paște, a predicat întotdeauna.

Că Biserica trebuie să se adapteze contemporaneității este ceva ce Papa Francisc, decedat astăzi, Luni de Paște, a predicat întotdeauna. Dar i-a lipsit să predice și prin exemplu. Este adevărat că, în comparație cu papii anteriori, Francisc a încălcat mult mai mult și, cu excepția aripii conservatoare a Curiei, ne-a făcut să ne simțim plini de speranță în fața multiplelor reforme de care avea nevoie atunci și de care Biserica încă are nevoie. Dar a murit și puține s-au schimbat în instituție. Animația aproape revoluționară pe care ne-a transmis-o acum doisprezece ani s-a stins până ne-a lăsat obișnuiți să-l vedem ca pe o imagine virală, cea a unui bătrân cu caracter care, din când în când, scotea vreo sensibilitate, dar cam atât. După cum a spus filozoful și sociologul Juan José Sebreli în grandioasa sa carte «Dumnezeu în labirint» — unul dintre cei mai buni intelectuali pe care i-a dat Argentina și un apărător neobosit al avortului, decedat acum câteva luni —, Papa a fost un mare populist: făcea mult zgomot, dar dădea puține nuci.

Eu am aceeași părere ca Sebreli. Câteva cuvinte într-un avion, într-un act minor, într-o enciclică abstractă, lirică și lipsită de forță, sau în mijlocul drumului, nu sunt suficiente pentru a schimba o instituție depășită, homofobă, sexistă și profilactică.

În urma acestei opinii atât de ferme cu privire la Francisc, câțiva prieteni catolici mi-au răspuns mereu același lucru: «Papa nu poate schimba nimic pentru că, dacă ar încerca, l-ar da la o parte». Dar ce poate să se teamă cel mai înalt reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ în acest sens? Oare nu știa Iisus Hristos că, dacă vrea să schimbe lumea, să o îndrepte și să o doteze cu o morală puternică, va muri pentru asta?

Mi se pare fantastic că Papa a decis să poarte pantofi negri și să meargă să locuiască într-o clădire mai simplă pentru a arăta mai multă umilință; că a vorbit despre necesitatea de a deschide uși etanșe, deși nu le-a întredeschis, chiar și faptul că a fost spontan, în ciuda acelei fraze atât de dureroase pe care a pronunțat-o despre homosexuali, când a spus că în Biserică «este deja prea multă « poponarisme», sau acelei alte afirmații despre aplicarea psihiatriei pentru a trata homosexualitatea.

Îmi pare rău, dar trebuie să-i dau dreptate totală lui Sebreli: Francisc a umplut doar un balon cu aer.

Ar fi putut redacta o enciclică cu șapte reforme principale și să o citească la începutul pontificatului său pe balconul lojei centrale a bazilicii Sfântul Petru, în fața întregii lumi, a presei și a credincioșilor. Din păcate, nu Sorrentino este cel care mișcă sforile, ci Dumnezeu.

Iată o schiță rapidă a textului respectiv:

Ca reprezentant maxim al lui Dumnezeu pe Pământ și succesor al Sfântului Petru, este dorința mea și voința lui Dumnezeu, și nu voi mai vorbi până când tot ce urmează va fi pus în mișcare, ca Biserica:

• Să încurajeze ca instituție utilizarea prezervativului în Africa pentru a încerca să eradicheze diavolul, care nu este profilaxia, ci SIDA și bolile care ucid zilnic unul dintre cele mai sărace popoare de pe pământ.
• Să acorde puterea preoției femeilor și ele să poată accede la aceleași funcții ca bărbații. Să se efectueze o remodelare instituțională completă și o deschidere în hirotonirea femeilor.
• Să elimine celibatul forțat și să fie doar o practică opțională.
• Să-i indice public, să-i separe definitiv și să-i judece, fără nicio proscriere și în toate țările lumii, pe acei clerici/enoriași care au exercitat pedofilia.
• Să deschidă ușile templelor sale celor mai nevoiași. Bisericile să servească ziua turismului și credinței, dar noaptea să fie adăposturi pentru oamenii fără adăpost.
• Să permită căsătoria catolică între persoane de același sex, deoarece dragostea, conform apostolului Sfântul Pavel, poate totul. Și aceste cupluri homosexuale să poată adopta.
• Să plătească aceleași impozite ca orice societate sau individ, deoarece, prin contribuția fiscală la bugetele naționale, țările se îmbogățesc și societățile și sistemele lor de sănătate, de justiție, de educație se consolidează...

Nimic din toate acestea nu a fost implementat de Francisc în mod convingător. Poate că a menționat unele aspecte similare, dar se știe că vântul ia cuvintele. Și, din asta, el era un bun cunoscător.

Mi-a plăcut muzica ta, Francisc, dar nu și opera ta realizată, deoarece dă impresia că doctrina ta a avut mult de ghepardist. Deși ne va fi dor de tine, deoarece totul indică faptul că următorul papă va fi contrareformist și mai imobilist decât cel care ți-a lăsat scaunul bine încălzit în 2013.

Fie-ți țărâna ușoară, Bergoglio!

David Uclés este scriitor și muzician. Ultima sa carte este «Peninsula caselor goale» (Siruela).