Europa se pregătește pentru un război

Europa trebuie să fie pregătită pentru un război care, în cuvintele Ursulei von der Leyen, nu este iminent, dar nici imposibil. Deocamdată, Uniunea Europeană va promova un plan masiv de reînarmare și există voci care studiază posibilitatea de a reintroduce serviciul militar obligatoriu pentru a crește efectivele militare.

Cu diferite modele și niveluri de angajament, mai multe țări europene au menținut recrutarea forțată sau au introdus stimulente pentru a face serviciul militar mai atractiv. Articolul 30 din Constituția noastră (Spaniolă) vorbește despre dreptul și datoria de a apăra Spania, garantează obiecția de conștiință și se referă la o lege care reglementează îndatoririle cetățenilor în cazuri de risc grav, catastrofă sau calamitate publică.

Dilema este că pare total imposibil să se armonizeze datoria de a apăra o țară cu riscul de a-ți pierde viața, pe care aceeași țară este obligată să o protejeze.

A recurge la coerciție și a obliga persoane majore (excluzând femeile însărcinate) să se înroleze pentru o anumită perioadă de timp pentru a lupta pe câmpul de luptă nu este compatibil cu principiul inviolabilității și autonomiei personale, principii care dau sens unui sistem democratic. Sacrificarea unora în beneficiul altora, dispunerea de proiectul vital al unei întregi generații pentru a le favoriza pe cele viitoare, este o practică utilitaristă și perfecționistă care încalcă dreptul la viață pe care statul trebuie să-l protejeze. Datoria de a-ți da viața pentru patrie, dacă este necesar, nu poate fi echivalată cu orice altă datorie civică, cum ar fi plata impozitelor sau participarea la un juriu.

Pentru a depăși acest obstacol, în anumite locuri se permite persoanelor chemate la arme să-și plătească înlocuitorii. Adică, se optează în mod deschis pentru un război al bogaților în care săracii sunt cei care luptă, transmițând ideea că viața poate fi redusă la o valoare monetară și că nu toate viețile valorează la fel. Problema este că viața nu are preț deoarece, printre altele, nu avem niciun criteriu fiabil pentru a-l determina, iar utilitatea socială a persoanelor nu poate fi măsurată în funcție de contul lor bancar. Este o prostie să confunzi valoarea cu prețul. Și este antidemocratic să crezi că viața bogaților este, prin definiție, mult mai valoroasă.

Alternativa la această piață a persoanelor înlocuitoare ar putea fi crearea de stimulente pentru ca oamenii să se înroleze în armată, optând pentru un sistem profesional, așa cum se întâmplă deja în mai multe țări din UE. Cu toate acestea, aici se omit inegalitățile abisale care există în societate, fără a lua în considerare, de asemenea, că piața muncii nu le corectează întotdeauna. Nevoile economice ne condiționează alegerile vitale și, deși acest lucru ar putea fi atenuat prin politici publice – acces privilegiat la anumite servicii sociale sau plăți sub formă de ajutoare sau pensii – această alternativă, în realitate, nu se distinge de cea anterioară. Singura diferență este că acum statul este cel care îi subvenționează pe cei mai săraci pentru a-i face războaiele.

Dacă vor să ne convingă că a servi în armată este o datorie civică, această datorie nu poate fi pusă în vânzare și nici nu poate deveni o marfă. Și acest paradox este și mai clar dacă se ia în considerare vectorul populației migrante. Ar fi acceptabilă o armată formată doar din migranți cărora, în schimb, li s-ar acorda cetățenia? Nu suntem atât de departe de asta. Franța a lansat o înrolare online pentru a atrage recruți din întreaga lume, atenuând astfel sacrificiul celor mai vulnerabili francezi (cu un cost electoral evident) și îngroșând rândurile cu străini în condiții mai proaste. O modalitate de a face comerț cu vulnerabilitatea pe care statul însuși o provoacă, fără a pierde locuri în parlament.

În cele din urmă, se poate recurge întotdeauna la un contract militar privat, așa cum fac SUA cu Blackwater Worldwide (acum numită Constellis). Externalizarea războaielor prin recurgerea la armate de mercenari, privatizarea lor, le permite politicienilor și cetățenilor să se detașeze de ele. În acest fel, este mai ușor și chiar „iluzionant” să ne gândim la bătăliile „noastre” patriotice. Nu ne interpelează, nu cunoaștem victimele și agresorii, nu ne afectează electoral și chiar ne aduc avantaje economice și strategice. Mai mult, întrucât investitorii s-au înmulțit, aceasta ar putea fi o nișă de afaceri foarte profitabilă pentru industrie. Am fi, de asemenea, în fața unor războaie mult mai sângeroase, deoarece impunitatea agenților privați este de obicei mai mare și nu sunt motivați de loialitatea față de națiune, ci de contul lor de „rezultate”. Dacă nu sunt soldații „noștri”, judecata morală, socială și politică se schimbă radical. Aici războiul se măsoară doar în pierderi sau câștiguri economice și, dacă superioritatea militară este evidentă, avantajele sunt și ele.

Cert este că oricare dintre aceste alternative ridică probleme serioase, atâta timp cât se presupune, simultan, că avem datoria de a ne apăra țara, că viața este valoroasă și că toate viețile valorează la fel. Încă nu există o soluție pentru această veche dilemă.

María Eugenia Rodríguez Palop este profesor titular de Filosofia Dreptului la Universitatea Carlos III din Madrid și fost europarlamentar al Unidas Podemos (independent).