Referindu-se la Tratatul de la Paris, care a încheiat în 1783 Războiul de Independență al Statelor Unite, Pedro Pablo Abarca de Bolea, conte de Aranda, a lăsat această previziune perspicace: „Această republică federală s-a născut pigmeu și a avut nevoie de sprijinul Spaniei și al Franței pentru independența sa. Va veni o zi când va crește și va deveni un colos de temut. Atunci va uita de beneficiile primite și se va gândi doar la propria sa extindere”. Mai mult de 170 de ani mai târziu, în 1955, Félix Gordón Ordás, președintele Guvernului republican în exil, s-a lamentat într-o conferință la Bordeaux (Franța) cu privire la Pactele de la Madrid dintre regimul franchist și SUA, semnate în 1953: „Nimeni nu va fi surprins că cei care am învățat să iubim SUA în ideile lui Lincoln și Jefferson ne pierdem afecțiunea”.

Aceste două fraze condensează două caracteristici ale relației dintre Spania și Statele Unite, o relație marcată istoric de neîncredere, fascinație și dependență, ai cărei termeni păreau fixați din 1953, dar care acum intră pe terra incognita după schimbarea bruscă de atitudine față de întreaga UE, impulsionată de Donald Trump.

Pe de o parte, cuvintele omului de stat de stirpe nobiliară oferă indiciul a ceea ce ar fi o neîncredere prelungită a Spaniei față de puterea în ascensiune, care i-a provocat înfrângeri umilitoare, cea principală în războiul care s-a încheiat cu Dezastrul din 1898, culminarea unui secol în care SUA i-au smuls posesiunile din America de Nord și au sprijinit mișcările de independență ale coloniilor din centrul și sudul continentului. Această succesiune de lovituri a consolidat un antiamericanism deosebit de puternic în rândurile conservatoare spaniole, care vedeau în patria lui George Washington tot ceea ce nu doreau pentru a lor: o republică federală fără religie oficială sau aristocrație, care oferea o promisiune de mobilitate socială.

Fraza lui Gordón la Bordeaux oferă al doilea fir de care să tragem: cel al fascinației - dezamăgită cel puțin parțial în 1953 - pe care SUA au trezit-o încă de la origine în sectoarele democratice spaniole din aceleași motive pentru care i-au displăcut pe imobiliști. Această afinitate s-a întruchipat în secolul al XIX-lea în Societatea Abolitionistă, care, pe urmele americane, a cerut sfârșitul sclaviei în coloniile spaniole și a fost germenul a diverse inițiative liberale și republicaniste.

Aceste două linii istorice s-au intersectat în 1953, când „colosul” pe care l-a prezis omul de stat monarhic a trădat speranțele republicanului în exil. „Pactele de la Madrid au fost un punct de inflexiune. Antiamericanismul, până atunci predominant conservator, a început să se identifice din ce în ce mai mult cu sectoare progresiste și de atunci nu a încetat să o facă”, explică profesorul de Științe Sociale de la Universitatea Carlos III, Daniel Fernández, autorul cărții El enemigo yanqui (Geneuve, 2012).

În ce au constat acele acorduri? SUA au ajutat Spania cu bani și i-au rupt izolarea în schimbul stabilirii militare la Zaragoza, Torrejón (Madrid), Morón (Sevilla) și Rota (Cádiz). Washington l-a transformat pe Franco în aliatul său în Războiul Rece. Au fost puse bazele unei relații care până acum a urmat o regulă: SUA mențin Spania sub protecția lor armată, iar Spania oferă colaborarea sa pentru hegemonia geopolitică și militară americană, toate acestea în timp ce relația economică crește. Intrarea Spaniei în NATO în 1982, ratificată prin referendum în 1986, a reafirmat bazele anterioare ale legăturii bilaterale.

Este greu de negat că Spania și-a făcut partea. Într-un articol din 2024 despre evoluția relației dintre cele două țări, Carlota García Encina, cercetător pe probleme de Relații Transatlantice la Real Instituto Elcano, detaliază modul în care guvernele succesive și-au exagerat disponibilitatea de a se arăta ca un aliat militar de încredere. Deși cazul cel mai extrem este sprijinul lui José María Aznar pentru invazia Irakului, în ciuda opoziției sociale puternice, există și alte exemple de angajament dus chiar mai departe decât alți parteneri, cum ar fi desfășurarea în cadrul războiului din Siria a rachetelor în Turcia în 2014, „când niciun aliat nu părea dispus”, scrie autoarea.

Relația a suferit suișuri și coborâșuri. Dar, chiar și în momente de tensiune, alianța militară s-a menținut. Uneori, dincolo de aparențe, chiar s-a consolidat. Exemple?

• După acordul din 1988 pentru o reducere a prezenței militare americane, care a provocat iritare la Washington, Spania i-a acordat „facilități logistice” pentru a opera în Orientul Mijlociu pe care nici măcar Franco nu le dăduse, relatează diplomatul Carlos Alonso Zaldívar într-un articol despre relațiile dintre cele două țări.
• După gestul arhicunoscut al lui José Luis Rodríguez Zapatero interpretat ca un afront la adresa steagului cu stele și dungi în 2003 și retragerea trupelor din Irak în 2004, același Guvern al PSOE a negociat desfășurarea a patru distrugătoare ale scutului antirachetă al NATO în Rota.

În conversație telefonică, García Encina subliniază că tot Zapatero a fost cel care a trimis trupe în Haiti după cutremurul din 2010, decizie pe placul Casei Albe. Deși în prima etapă a lui Trump relațiile Washington-Madrid s-au resimțit, mai ales din cauza lipsei de sincronizare politică odată ce PSOE a ajuns la putere, cooperarea militară nu a fost niciodată pusă la îndoială, inclusiv acceptarea mai multor trupe în Rota.

Este actuala criză o altă agitație superficială, în acest caz provocată de Trump, care nu va altera bazele profunde ale relației? Daniel Fernández, profesor la UC3M, nu crede acest lucru, pentru care lipsa explicită de angajament militar a lui Trump față de UE, adăugată la amenințarea tarifară, reprezintă un „punct de cotitură”.

„Spania a fost întotdeauna un aliat loial, având încredere că relația este reciprocă. Deodată, descoperim că nu este așa. Chiar dacă o viitoare Administrație rectifică, îndoiala este deja semănată. Cine garantează că în viitor nu vor exista noi Trump? Când se pierde încrederea, este greu să o recuperezi”, afirmă coautorul Somewhere different. España vista desde Estados Unidos (Catarata, 2023), pentru care există „condiționări istorice” care împovărează Spania în fața perioadei de „incertitudine” care se deschide. „Spre deosebire de o bună parte a Europei, unde SUA au acționat ca salvator în fața fascismului, în Spania rolul său a fost foarte diferit, sprijinind dictatura prin pactele din 1953, ceea ce a constituit un fel de păcat originar în relația noastră. În plus, emigrarea spaniolă a fost mult mai mică decât cea a țărilor precum Italia, Irlanda sau Polonia, astfel încât nu s-au format aceleași legături”.

Virajul brusc al lui Trump, adaugă Fernández, oferă, de asemenea, stimulente politice pentru a exploata „antiamericanismul”, ceea ce ar putea complica și mai mult relațiile, într-un fel de cerc vicios. Mai ales pentru că acest sentiment este comparativ ridicat în Spania, conform seriei de studii pe această temă publicate de centrul de studii cu sediul în Washington German Marshall Fund. Ultimul, din 2023, arată că 39% dintre spanioli văd „negativă” influența SUA în lume, față de 30% în eșantionul total de 14 țări. 57% dintre spanioli consideră SUA un partener de încredere, cu opt puncte mai puțin decât totalul. Și asta, înainte de Trump. După venirea sa, există simptome de deteriorare a sentimentului de legătură cu puterea americană. Un sondaj recent Yougov detectează o scădere, atât în Spania, cât și în alte țări europene, a dorinței de a ajuta militar Statele Unite.

Vecinul marocan

García Encina crede că „disruptia” lui Trump duce la „incertitudine”. „Ce se va întâmpla? Trebuie să așteptăm. Trump este la putere de cincizeci de zile”, afirmă cu prudență cercetătoarea, care dă ca „înghețată” calea de cooperare privind migrația deschisă în 2023, care presupunea o „extindere interesantă a relațiilor”. Lăsând deoparte ce va face imprevizibilul Trump, García Encina vede limitată marja de acțiune a Spaniei. „Fiind pragmatici, am putea profita de faptul că Trump este un bilateralist, care preferă relațiile de la țară la țară, pentru a ne îmbunătăți poziția”, spune ea, pentru a semnala apoi că o vede improbabilă, parțial pentru că „fixația pe nivelul militar” nu a favorizat relații de încredere politică, și parțial pentru că rolul de aliat bilateral s-a diluat în UE.

Cercetătoarea de la Real Instituto Elcano lansează un mesaj împotriva catastrofismului. De exemplu, vede riscant să se gândească că Spania nu ar conta pe sprijinul SUA în cazul unui conflict cu Marocul, ca atunci când în 2002 secretarul de stat al SUA de atunci, Colin Powell, s-a implicat în soluționarea crizei de pe insula Perejil. „Faptul că SUA își îngrijesc relațiile cu Marocul nu înseamnă că le abandonează pe cele pe care le are cu Spania. Geopolitica nu este un joc cu sumă zero”, afirmă García Encina, care exclude, de asemenea, un transfer al forțelor desfășurate în Rota în Maroc. „Instalațiile de aici și de acolo sunt diferite. Nu este viabil”, afirmă ea.

Coral Morera, autoarea Entre la admiración y el rencor. Estados Unidos y la prensa española ante el final de la Guerra Fría (Universidad de Alcalá, 2015), crede că venirea lui Trump complică o situație care se deteriora. „Încă de dinainte de Trump, SUA nu sunt prea interesați de noi, cu siguranță mai puțin decât de Maroc. Diferența lui Trump este că nu se preface”, semnalează Morera, care vede relațiile bilaterale împovărate pe toată durata democrației, nu doar acum, de doi factori. Primul, o „neînțelegere” a „pragmatismului” american; al doilea, un „antiamericanism de atitudine intelectuală care se exacerbează atunci când există președinți republicani și care este contradictoriu cu stilul nostru de viață, total influențat de cultura lor”.