În câteva cuvinte
Articolul evidențiază importanța activismului civic și a rezistenței în contextul amenințărilor la adresa democrației și a valorilor europene. Autorul subliniază necesitatea unei conștientizări cetățenești sporite și a unei acțiuni comune pentru a face față provocărilor actuale, inspirându-se din exemplele de mobilizare civilă din diverse țări, inclusiv Groenlanda, Turcia, Serbia și Georgia. Este un apel la implicare și la depășirea dogmelor în fața noilor realități geopolitice.
Nimeni nu-i dorea pe Vance în Groenlanda şi le-au arătat-o suficient de clar, astfel încât planul de a participa la populara cursă naţională de sănii a fost înlocuit cu o vizită discretă a cuplului viceprezidenţial la o bază americană, unde respingerea sau indignarea populară a localnicilor nu-i poate atinge. De departe, Putin binecuvânta instinctele anexioniste ale Washingtonului, dar în teritoriul arctic oamenii spun „nu”.
În ultimele săptămâni, mulţimi impresionante au defilat pe străzile din Turcia, Georgia sau Serbia pentru a sfida regimuri cu diferite grade de autoritarism, pentru a apăra perspective democratice, europene şi de bună guvernare. Ei spun nu lui Erdogan, Ivanishvili (adică Putin) şi Vucic.
Aceste admirabile mobilizări cetăţeneşti de la periferia Europei — Groenlanda nu aparţine geografic continentului, dar geopolitic da; Georgia este, de asemenea, dincolo de discuţiile geografice, o ţară politic europeană; Turcia are un picior în Europa — transmit un mesaj puternic către inima regiunii: activismul cetăţenesc este un element fundamental în vremuri de abuzuri politice şi geopolitice brutale. Este o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru rezistenţă.
În vechea Europă au existat câteva exemple notabile. Au existat proteste împotriva violenţei nediscriminatorii a Israelului — restrânse uneori într-un mod foarte criticabil —, au existat proteste împotriva extremei drepte în Germania şi în favoarea europenismului în Italia.
În Spania tocmai a avut loc o altă mobilizare cetăţenească, adunată sub sloganul „Nu ne resemnăm cu reînarmarea şi cu războiul în Europa”. Manifestul subiacent are observaţii foarte precise — ipocrizia dublului standard european faţă de Putin şi Netanyahu — şi altele nefondate. „Reînarmarea Europei nu va aduce pacea, ci ne va apropia şi mai mult de război”. Aceasta este o veche eroare a unui anumit sector al pacifismului — deoarece pacifismul merge mult dincolo de acel sector —, pe care istoria o demonstrează. Ţările europene au avut cheltuieli militare mult mai mari decât cele actuale în timpul deceniilor de Război Rece şi nu au tras un glonţ. Aceste cheltuieli au contribuit la descurajarea acţiunilor de război, nu le-au precipitat. Nu există nicio îndoială că toţi preferăm să cheltuim în spitale şi şcoli, dar uneori trebuie să luăm în considerare alte urgenţe.
Societatea spaniolă, în general pro-europeană şi solidară, nu reuşeşte să le internalizeze aşa cum fac celelalte societăţi europene. După cum arată datele din ultimul Eurobarometru, este foarte deconectată de media european&abrave; în ceea ce priveşte percepţia importanţei ca UE să aibă capacităţi defensive mai mari. Va fi sănătos să continuăm să dezbatem aprofundat aceste probleme. Să ne gândim bine dacă nu-ul războiului ar trebui dus în faţa Congresului spaniol sau cât mai aproape de Ambasada Rusiei, conform autorizaţiilor relevante.
Dincolo de episodul spaniol, este fundamentală o conştientizare civică deplină a ceea ce este în joc. Prin diferite mijloace, sunt ameninţate securitatea, democraţia, drepturile, prosperitatea, cadrul relaţiilor internaţionale guvernat de reguli, nu de forţă. Acţiunea de răspuns a liderilor politici nu va fi suficientă. Asupra performanţei lor se concentrează de obicei, în mod logic, reflectoarele, inclusiv cele ale acestei rubrici. Dar merită uneori să le reorientăm. Către cetăţeni. Către noi înşine.
Exemplul mobilizării civile din Groenlanda, Turcia, Serbia sau Georgia este inspirator, indiferent dacă rezultatele lor sunt sau nu de succes. În multe cazuri, încorporează un curaj admirabil în faţa bătăuşilor opresori. Desigur, aceste mişcări sunt stimulate de ameninţări foarte grave la adresa bunurilor fundamentale. În alte părţi ale Europei nu există riscuri de aceeaşi amploare şi nu ne putem aştepta la mobilizări de intensitate identică. Dar merită să ne întrebăm serios cu ce riscuri ne confruntăm. Ar trebui să o facem într-un mod onest şi solidar.
Am putea ajunge să descoperim că aceste riscuri sunt foarte grave şi necesită să ne schimbăm opiniile, să ne îngropăm dogmele. Atlantiştii, îngropând atlantismul. Pacifiştii dintr-un anumit sector, evoluând. Ordoliberalii, acceptând îndatorarea. Suveraniştii, deschizându-se integrării. Este o lume nouă. Va trebui să facem lucruri pe care nu ni le dorim, dar sunt necesare, sunt legale şi demne. În orice caz, aceste riscuri necesită o activare civică majoră, singura cheie care va permite construirea de noi societăţi adecvate noilor vremuri.
