În câteva cuvinte
Pedro Sánchez se confruntă cu presiuni interne și externe pentru a crește cheltuielile militare ale Spaniei. El încearcă să echilibreze cerințele NATO cu realitățile politice interne și cu viziunea sa asupra rolului Europei în lume, opunându-se unei abordări strict militariste și pledând pentru investiții în tehnologie și securitate. Discuțiile intense continuă atât la nivel național cât și european.
La Moncloa a fost luată prin surprindere. Mark Rutte, secretarul general al NATO, s-a aruncat miercuri într-o piscină despre care se pare că nu are apă: „Spania vrea să ajungă la 2% [din cheltuielile pentru ap&abrave;rare] în această vară”. Întreaga maşinărie a Guvernului s-a pus în mişcare pentru a-l dezaproba şi a-i cere să dea înapoi. Conform surselor din Executiv, Pedro Sánchez i-a scris chiar un mesaj direct fostului prim-ministru al Ţărilor de Jos, cu care are o relaţie lungă şi bună, în ciuda unor dezacorduri puternice, mai ales când se negociau fondurile europene în 2020 şi liberalul era printre cei mai duri.
Presiunea lui Sánchez a făcut ca echipa lui Rutte să nuanţeze cuvintele. Când s-au întâlnit la La Moncloa, şi aşa cum a recunoscut chiar şi NATO, Sánchez nu s-a angajat niciodată să ajungă la 2% în această vară, ceva ce pare imposibil, ci să se apropie cât mai mult posibil înainte de summitul decisiv de la Haga din iunie, unde este foarte posibil să existe noi angajamente chiar şi de 3%, având în vedere presiunea multor aliaţi. Rutte este cel care presează cel mai mult, în numele SUA, care domină NATO, dar nu este singurul. În vizitele sale în Spania, Portugalia şi Italia, olandezul a încercat să joace dilema prizonierului, spunându-le celorlalţi că ceilalţi parteneri sunt dispuşi să meargă mai departe, pentru a genera concurenţă între ei. Dar Sánchez, care încă se luptă cu NATO pentru a contabiliza alte cheltuieli de securitate pentru a creşte cifra din 2024, încă neîncheiată, nu i-a dat nicio dată lui Rutte, insistă cei de la La Moncloa. Mai ales pentru că încă nu o are.
La Moncloa consideră episodul rezolvat, care s-a agravat cu o eroare a ministrului Industriei, Jordi Hereu, care a spus vineri că se va atinge 2% „anul acesta” şi apoi a rectificat rapid când i s-a cerut din anturajul lui Sánchez. Diverse surse guvernamentale sunt de acord că acest tip de escarmuze, care vor fi din ce în ce mai frecvente deoarece discuţia dintre aliaţi este în apogeu, sunt un simptom al faptului că Sánchez are o presiune enormă pentru a creşte cheltuielile pentru ap&abrave;rare. Poziţia spaniolă coincide destul de mult cu cea italiană şi portugheză, deşi nu există coordonare cu Giorgia Meloni din cauza distanţei politice enorme dintre cei doi lideri; dar este în minoritate într-o Uniune Europeană din ce în ce mai orientată spre dreapta şi mai militaristă, mai ales din cauza temerilor ţărilor baltice, nordice şi din Est faţă de ameninţarea rusă, pe care o văd ca pe ceva mult mai real decât este pentru spanioli sau italieni.
În trecut, mai ales în pandemie, Sánchez a făcut bloc cu prim-miniştri italieni precum Giuseppe Conte pentru a se confrunta cu poziţiile aşa-numitelor ţări frugale. Dar neîncrederea La Moncloa faţă de Meloni este foarte mare, deoarece, în timp ce încearcă să reziste presiunii de a creşte cheltuielile militare – Italia are datorii mult mai mari decât Spania şi cifre economice mult mai proaste – se apropie şi constant de Donald Trump şi Elon Musk şi lansează mesaje confuze despre tarifele SUA, de exemplu, care sporesc suspiciunile europene faţă de ea.
Prim-ministrul spaniol duce bătălia pentru a încetini impulsul militarist al multor aliaţi, pentru a include conceptul de securitate, pe lângă ap&abrave;rare, şi pentru a propune un tip de investiţii diferite, mult mai tehnologice, nu doar armament convenţional, care să poată servi şi pentru a face o adevărată revoluţie într-o Europă care nu are niciunul dintre giganţii tehnologici mondiali, concentraţi în SUA. Deocamdată, a obţinut paşi simbolici, cum ar fi abandonarea cuvântului „reînarmare” de către Comisia Europeană, care nu a plăcut nici în Italia. Dar Europa se îndreaptă spre dreapta, iar opiniile publice din nord şi est cântăresc mult, aşa cum s-a văzut în anunţul Comisiei Europene privind trusa de supravieţuire, care nu a fost bine primită nici de Guvernul spaniol, care a cerut calm şi evitarea alarmării populaţiei.
Sánchez a avut, de asemenea, o confruntare la ultimul summit cu Kaja Kallas, responsabila pentru politica externă a UE, deoarece spaniolul a propus numirea unui trimis special pentru Ucraina şi ea şi-a revendicat rolul. În oarecare presă europeană, mai ales britanică, lui Sánchez şi Meloni li se reproşează chiar şi în mod batjocoritor că încearcă să plaseze ca cheltuieli pentru ap&abrave;rare chestiuni precum controlul frontierelor, Garda Civilă sau securitatea cibernetică. Dar realitatea, insistă în Guvern, este că la summiturile europene Sánchez găseşte mult mai multă înţelegere decât ar putea părea extern când explică situaţia opiniei publice spaniole, care, conform Eurobarometrului, este cea mai puţin preocupată din UE de problemele de ap&abrave;rare şi securitate.
La ultimul summit, Sánchez a insistat că acum că SUA lasă un spaţiu enorm în aşa-numitul soft power (putere blândă), prin tăierea întregului ajutor pentru dezvoltare, Europa trebuie să-l multiplice pentru a putea avea un rol de mare putere, mai ales în Africa. Preşedintele, subliniază Guvernul, a garantat că Spania va respecta ceea ce se va conveni între toţi şi, în trecut, a dat dovezi de fiabilitate în aceste promisiuni, aşa că asta nu este o problemă gravă.
Sánchez, insistă cei de la La Moncloa, îşi păstrează marele avantaj de a fi unul dintre cei mai veterani lideri ai UE, de a fi câştigat respectul în crizele anterioare, în care a arătat întotdeauna angajament european, a evitat conflictele şi a optat pentru a căuta alianţe chiar şi cu prim-miniştri foarte îndepărtaţi de poziţiile sale, ceva ce în acest moment este un atu important de negociere.
„Nu suntem singuri, suntem în inima Europei”, insista săptămâna aceasta José Manuel Albares, ministrul de Externe, care adoptă un profil foarte înalt în această criză faţă de Margarita Robles, ministrul Ap&abrave;rării, care a rămas în plan secund. Sánchez este prezent la toate reuniunile decisive, apare la întâlniri alături de francezul Emmanuel Macron şi britanicul Keir Starmer şi a fost singurul dintre cei mari care a călătorit la Kiev pentru a-l sprijini pe Zelenski. Preşedintele spaniol nu a fost lăsat în afara a nimic, dar ascultând poziţia sa şi a celorlalţi lideri, cu excepţia lui Meloni, pare evident că partenerii săi merg mult mai puternic cu discursul militarist. De fapt, însuşi preşedintele nu şi-a ascuns discrepanţa cu Macron, care vorbeşte constant despre trimiterea de trupe de pace europene în Ucraina, când, după cum îşi aminteşte întotdeauna Sánchez, războiul nu s-a terminat încă şi, prin urmare, ceea ce trebuie făcut este să-l ajutăm pe Zelenski să reziste şi să-l câştige.
În Spania, Sánchez are o majoritate complexă cu o opoziţie importantă faţă de creşterea cheltuielilor militare. Dar acest lucru nu pare să-l preocupe prea mult pe preşedinte, conform diverselor surse din Executiv, deoarece crede că nu va trebui să supună la vot în Congres scurgerea de creştere a cheltuielilor pentru securitate şi ap&abrave;rare la care lucrează mai multe ministere. Tensiunea internă cu Sumar se va rezolva ca şi în alte ocazii: în următoarele săptămâni vor fi alocate sume mari pentru cheltuieli pentru ap&abrave;rare – de obicei sub formă de transferuri de credit, unele au depăşit 2.000 de milioane de euro dintr-o dată – iar Yolanda Díaz va face observaţii pentru a arăta dezacordul grupului său, dar vor fi aprobate în Consiliul de Miniştri, unde decide preşedintele.
De fapt, marile discuţii din coaliţie sunt economice şi acolo există tensiuni puternice. Sánchez a intervenit clar în favoarea lui Díaz în discuţia pe care o avea cu María Jesús Montero pentru ca salariul minim să nu plătească impozit pe venit, iar în cele din urmă Hacienda a cedat – şi Sumar – şi s-a găsit o ieşire după ce vicepreşedinta primă a spus că nu se va mişca. Preşedintele nu pare, aşadar, atât de preocupat de frontul intern – deşi are în continuare marea slăbiciune de a nu aproba Bugetele – ci de negocierile din cadrul NATO şi al UE cu privire la modul de a face faţă a ceea ce toţi, inclusiv Spania, văd ca pe o „schimbare tectonică” în geopolitica stabilită de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai rămân multe necunoscute, iar totul este deschis şi în plină discuţie între preşedinţi. Dar Sánchez pare dispus să menţină o poziţie mai moderată şi să ducă bătălia împotriva valului militarist care vine din nordul şi estul Europei.
