Omul nu mai știe și, de aceea, vrea să știe. Nu știe ce va veni după toate distopiile și începe să se întrebe cu ce artificiu vom înfrunta viitorul, dacă bateriile și tranzistorii au discutat despre hegemonia inteligenței artificiale. Niciodată nu am avansat atât de mult ca în această epocă în care datele, conturile, conversațiile, amintirile și chiar identitatea noastră sunt păstrate într-un telefon care poate rămâne fără energie și fără conexiune, la fel ca și casele noastre. Niciodată fragilitatea noastră nu a fost atât de evidentă, în plină întuneric. Pana de curent de zilele trecute a venit să constate ceea ce acest secol se încăpățânează să ne amintească an de an: că viitorul consta în faptul că se poate repeta ceea ce credeam că nu se va mai repeta niciodată și că se va întâmpla ceea ce credeam că nu se va întâmpla niciodată. Această nesiguranță — trăsătură a timpului nostru care alimentează discursurile salvatoare — am putut să o depășim luni cu ceea ce avem mai bun: o fraternitate care ne-a făcut să întindem mâna și un sarcasm care ne-a ajutat să suportăm incertitudinea. Sau frica. Acum, însă, a venit momentul să știm. Cetățenii au dreptul să primească răspunsuri la întrebările pe care colapsul le-a lăsat deschise și care se rezumă la două: de ce s-a întâmplat și dacă se poate întâmpla din nou. Nevoia de a ști este urgentă, deși, dacă se vrea să se știe serios, va fi nevoie de ceea ce se prețuiește atât de puțin în atâta imediatitate: timp. Un timp rapid, dar un pic de timp până la urmă. De aceea, este bine să cerem să nu se confunde termenii și să nu-i confundăm pe ceilalți, pentru că a vrea să știi nu este același lucru cu a căuta vinovați. Dacă fiecare actor implicat se grăbește să-i arate cu degetul pe ceilalți, încă din primele ore va da senzația că și asta se repetă, cea de a încerca să câștigi ceea ce numesc narațiunea, în timp ce încearcă ca adevărul să ajungă redus la un amestec de versiuni. Și omul, care nu mai știe, ceea ce vrea este să știe.