Posibilitatea de a nu te mai întoarce

Posibilitatea de a nu te mai întoarce schimbă amintirea unor locuri decisive din viața mea. Se vor împlini opt ani de când am plecat din ceea ce era cartierul meu din New York, Upper West Side, și dintr-o altă parte din sudul orașului pe care o frecventam mult, zona Washington Square, unde se află clădirile universității la care lucram. Abia se termina iarna și mergeam cu bicicleta dintr-o parte în alta a insulei, pe poteca de pe malul râului Hudson. Lejeritatea bicicletei și amplimea perspectivelor îmi lărgeau respirația și privirea, și aveam un sentiment fizic de libertate fără supraveghere. Anotimpurile au în New York o alternanță la fel de exagerată ca stările de spirit și ca extremele de frumusețe și urâțenie, de neajutorare și entuziasm, de bogăție și mizerie, care surprinde pe oricine trăiește acolo. La câteva străzi la nord de casa mea se afla campusul impunător al Universității Columbia. În alte vremuri abundau librăriile de noutăți și de anticariat, dar studenții nu mai mergeau cu cărți sub braț, ci cu telefoane și rucsacuri cu laptopuri, iar librăriile care mai rămăseseră erau destul de inferioare multora din Madrid, Barcelona sau Valencia. Exista, însă, excelente tarabe stradale cu cărți second-hand, deservite de vânzători cu fețele la fel de aspre din cauza intemperiilor dure din Manhattan ca navigatorii de pe mare. Și în fiecare duminică, cu excepția celor cu ninsori abundente de iarnă, se aliniau pe trotuarele de pe Broadway standurile Farmer’s Market. Fermierii aveau un aer la fel de dur și rezistent ca librarii de vechituri. Veniseră din zonele rurale ale statului cu furgonetele lor încărcate cu cutii de mere, cu dovleci galbeni uriași toamna, cu cartofi și morcovi cu miros de pământ proaspăt, cu borcane de iaurturi, cu blocuri de unt, cu sticle de lapte proaspăt muls de la vacile lor. Nu-i descuraja nici vântul înghețat, nici frigul dimineților cu soare de iarnă la umbra zidurilor Columbia.

În spațiul a 10 sau 15 străzi laterale, de-a lungul coloanei vertebrale a Broadway-ului, se desfășura o parte din viața mea: o filială a Bibliotecii Publice unde mergeam să lucrez, lângă o fereastră panoramică ce domina de sus vitalitatea străzii; o cafenea primitoare și oarecum dărăpănată, Hungarian Pastry Shop; un magazin de vinuri, o papetărie, o tavernă japoneză ascunsă, un restaurant chino-peruvian, Flor de Mayo, unde serveau pentru câțiva dolari un pui fript incomparabil și un ají de gallina excelent; și un club de jazz în care cântau, fără să atragă prea mult atenția, muzicieni legendari aproape bătrâni, dar și tineri fulminanți care puteau tăia aerul cu notele ascuțite ale unui solo de trompetă. Era multă mizerie, desigur, cerșetori acampați pe băncile din micul Strauss Park, munți de saci negri de gunoi care fermentau în nopțile de vară în care e o ceață umedă și caldă ca în delta Mekongului. În New York se fac glume snobe despre calitatea restaurantelor din Upper West Side, locuit mai ales de profesori, studenți, muzicieni, evrei cu ocupații mai mult sau mai puțin intelectuale care nu acordă atenție mâncării, nici vestimentației. Într-unul dintre cele mai proaste restaurante din cartier mă întâlneam din când în când cu prietenul meu Joe, muzicolog și umanist eminent care umbla pe Broadway ca un pustnic prin deșertul Iudeii, cu o barbă căruntă și o podoabă capilară care proliferau la umbra unei șepci de baseball, înlocuitor modern al pălăriilor negre de ortodoxie severă ale părinților și bunicilor săi, emigranți din Europa pogromurilor de pe la 1900. Prietenul meu Joe se așeza în fața mea la o masă dintr-un restaurant indian sau grecesc de categorie inferioară, îmi spunea să aleg eu ceva, dându-mi un meniu prost îmbrăcat în plastic, și începea să-mi vorbească cu pricepere și entuziasm despre o biografie în mai multe volume a lui Mahler despre care scria o recenzie, sau mă întreba lucruri despre Manuel de Falla și Lorca la festivalul flamenco din 1922. La una dintre ultimele noastre mese a participat fiul său cel mare, un băiat foarte serios care în ziua aceea, în ajunul alegerilor din 2016, ne-a explicat tatălui său și mie că, fiind partizan al lui Bernie Sanders, nu era dispus să voteze în niciun fel cu Hillary Clinton, deoarece nu credea că ar exista vreo diferență între ea și Donald Trump.

Nici tatălui, nici fiului nu li se părea foarte alarmantă posibilitatea ca Trump să câștige președinția. Joe, ca și alți prieteni ai mei din oraș, credea că mecanismele legale de control, forța administrației, Curtea Supremă, vor frâna orice absurditate: la următoarele alegeri de la jumătatea mandatului, va câștiga, ca întotdeauna, partidul de opoziție al președintelui, și în ultimă instanță totul se va schimba după patru ani. Săptămâna trecută am primit un mesaj de la Joe, care nu-mi mai scrisese de ceva vreme: «Aici toți încercăm să ne imaginăm cum să reacționăm la Trump – fie să ignorăm complet știrile (asta fac unii), fie să le limităm la o singură doză zilnică (asta e strategia mea). Nu cunosc pe NIMENI care să simtă impulsul de a acționa. Atmosfera e catatonică și depresivă». În New York Times, informațiile despre manifestațiile de weekendul trecut au ocupat un loc foarte secundar. Atmosfera e atât de catatonică încât președintele poate spune că un judecător care îl contrazice e un «lunatic periculos» și nu există cel mai mic indiciu de protest colectiv al judecătorilor. Alți prieteni ai mei din generația lui Joe au participat la marile mobilizări pentru drepturile civile și împotriva războiului din Vietnam din anii șaizeci, și în unele cazuri și-au riscat viața călătorind în Sud în protestele împotriva segregării. Acum universitățile exmatriculează studenți care au manifestat împotriva masacrelor israeliene din Gaza, și nimeni nu iese în stradă, nici nu reocupă campusul Columbia, nici nu umple din nou de pancarte și cântece de rebeliune frumusețea amplă a Washington Square, unde-mi plăcea atât de mult să mănânc la soare înainte de a merge la cursuri, privind oamenii care treceau în insurgența liniștită de la începutul primăverii, sau ascultând muzicieni extraordinari de jazz care cântau pentru câțiva bani. În timp ce umblam rătăcitor prin acele locuri dragi nu mi-a trecut niciodată prin cap că cineva s-ar putea apropia de mine deodată și, fără să-și arate nici fața, nici identificarea, m-ar putea aresta. Aveam un loc de muncă și un permis de ședere permanent, dar alte persoane care le au sunt arestate în mijlocul străzii de polițiști în civil care își ascund identitatea ca asasinii unei dictaturi. Văd imaginile arestării lui Rumeysa Ozturk, studentă la doctorat la Universitatea Tufts, vinovată de a fi scris un articol în favoarea Palestinei în ziarul facultății sale, și mi se pare că pot vedea scena din spatele ferestrei unui café din fostul meu cartier, pentru că în el erau multe femei ca ea, studente tinere cu un văl ușor, cu trăsături meridionale sau asiatice, universitare care-și croiau un drum în lume, care își împliniseră visul de libertate adolescentină de a merge să studieze la New York. Mergi pe stradă gândindu-te la ale tale sau absorbit de spectacolul local și cosmopolit al vieții și niște indivizi cu glugi, măști și ochelari de soare se apropie de tine, îți smulg telefonul, te împing strângându-ți brațul, spre o mașină în mișcare care nu are semne distinctive. Amintirea se tulbură, ca o fotografie foarte deteriorată. Acum știu că nu mă voi mai întoarce.