Noul mandat al lui Donald Trump dă lumea peste cap. Până în prezent, au existat trei schimbări majore. Prima este noul protecționism; asistăm la primele etape ale unui război tarifar care va fi dăunător pentru toate părțile implicate.

A doua este abandonarea multilateralismului de către Statele Unite. Disprețul și ostilitatea noii administrații Trump față de aliații săi europeni nu pot fi mai explicite. Același lucru este valabil și pentru disprețul față de organizațiile internaționale.

A treia este noua poziție a Statelor Unite în războiul din Ucraina. S-a trecut de la finanțarea generoasă a rezistenței ucrainene împotriva invaziei ruse la căutarea unui acord de pace în care, se pare, Rusia va ieși avantajată. Această schimbare față de era Joe Biden a prins Europa pe picior greșit.

În fața acestor evenimente, există două interpretări distincte din perspectiva europeană. Una este cea dominantă, bazată în principal pe ideea de rearmare. Există și alta, despre care se vorbește mai puțin. Deși nu sunt exclusive, ele împing în direcții diferite.

Conform interpretării dominante, Europa a rămas singură. Nu mai poate avea încredere în vechiul său aliat și protector. Încă din timpul Războiului Rece, țările occidentale înțelegeau că, dacă situația internațională s-ar deteriora și ar apărea un conflict grav care să afecteze direct Europa, Statele Unite ar acționa ca o superputere protectoare. În schimbul acestei securități, Europa nu manifesta o mare opoziție față de aventurile militare americane (în Afganistan sau Irak, de exemplu) și nu punea serios la îndoială sprijinul necondiționat al SUA pentru Israel.

Acum, această înțelegere a fost spulberată. Nici măcar nu este clar dacă NATO funcționează în prezent ca o alianță autentică. Nu știm care ar fi reacția Statelor Unite dacă o țară baltică ar fi atacată de Rusia. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, Trump amenință să anexeze într-un fel (încă nespecificat) Groenlanda, un teritoriu al unei țări aliate NATO.

În aceste circumstanțe, nimic mai logic pentru Europa decât să caute autonomie strategică. A sosit momentul ca Europa să rupă dependența pe care a avut-o întotdeauna față de Statele Unite. Uniunea Europeană trebuie să devină matură. Asta presupune un nou model de securitate, separat de vechiul prieten american. Și, așa cum era de așteptat, țările europene trebuie să se implice în construirea acestui model, cheltuind mai mult pentru apărare. Conform acestei lecturi, nu există altă opțiune decât rearmarea până la atingerea unei capacități de răspuns care să descurajeze Rusia de la invadarea altor țări.

În articole anterioare am încercat să argumentez că această amenințare rusă nu este atât de gravă, că este exagerată cu intenția de a atenua opoziția cetățenilor care ar putea apărea în fața pariului pe rearmare. Pentru a nu mă repeta, o voi spune telegrafic: în opinia mea, Rusia nu are nici interesul, nici resursele suficiente pentru a invada Europa de Est.

Totuși, ceea ce aș dori să subliniez este că, chiar dacă ar fi adevărat că Rusia reprezintă o amenințare pentru supraviețuirea Europei, lucru pe care, repet, nu cred că poate fi susținut cu argumente solide, chiar și așa, există alte modalități de a aborda problema, care depind, în ultimă instanță, de o interpretare ușor diferită a ceea ce înseamnă președinția Trump pentru Europa.

Conform acestei alte interpretări, schimbarea profundă a relațiilor internaționale este consecința faptului că un lider cu tendințe autoritare clare a câștigat alegerile în cea mai puternică țară din lume. Criza internă a NATO nu este rezultatul unor schimbări profunde în puterea relativă a țărilor, ci al unei decizii politice luate de președintele Statelor Unite, care rupe multe dintre consensurile care au fost operaționale în perioada postbelică. Decizia lui Trump de a tăia legăturile cu Europa nu este un fapt izolat, ci face parte dintr-un proiect politic de mai mare anvergură, ale cărui prime manifestări nu lasă loc de îndoială cu privire la inspirația sa reacționară și autoritară: epurări în administrație și în serviciile de informații, hărțuirea populației imigrante, atacuri asupra infrastructurii științifice a țării, sprijin necondiționat pentru genocidul comis de Israel, limitări ale libertății de exprimare sub pretextul antisemitismului și contestarea puterii judiciare.

Oare nu s-ar putea întâmpla ceva similar în Europa în curând? Extrema dreaptă crește de mult timp pe continent și este încurajată de victoria lui Trump. Nu poate fi exclus complet ca peste câțiva ani Marine Le Pen (sau cine o va înlocui) să prezideze Franța, Meloni să continue în Italia și Alice Weidel să intre într-un guvern de coaliție german. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, cel mai probabil UE ar imploda sau ar deriva într-o uniune foarte îndepărtată de obiectivele sale inițiale.

În opinia mea, cea mai mare amenințare la adresa supraviețuirii UE nu vine dinspre Rusia, ci din lipsa de reacție a elitelor politice europene pentru a frâna ascensiunea noilor drepte. Să presupunem că toate țările ajung la un acord, măresc rapid cheltuielile militare și modelul de autonomie strategică al UE este stabilit, dar Franța, Germania, Italia (și poate Spania) cad în mâinile unor lideri precum cei menționați anterior. La ce ne-ar folosi autonomia strategică în aceste condiții? Am fi într-o poziție la fel de proastă precum societatea americană în acest moment.

Prioritatea ar trebui să fie prevenirea autoritarismului noilor drepte. Asta nu înseamnă să uităm de problema rusă. Dar oare nu ar avea mai mult sens să căutăm un acord de coexistență pașnică și durabilă cu Rusia, garantând neutralitatea Ucrainei (într-un mod similar celui aplicat Austriei în timpul Războiului Rece) și să concentrăm astfel toată energia politică pe căutarea de măsuri și pacte care să reducă amenințarea internă a involuției reacționare? Obiectivul pe care se încăpățânează atâția politicieni și o bună parte din inteligența europeană, retragerea Rusiei din teritoriile ocupate, este puțin realist în acest moment. Nu numai că este extrem de costisitor în termeni umani și economici, dar riscă și să degenereze într-un conflict de dimensiuni mai mari și cu consecințe imprevizibile (Rusia rămâne o mare putere nucleară).

În plus, nu pare să existe deocamdată un consens suficient pentru a trimite mii de europeni să moară pe frontul din Ucraina. Să căutăm limitarea Rusiei și să ne concentrăm pe cum să orientăm politicile economice și sociale pentru a dezactiva pericolul autoritar. Din punct de vedere politic, acest lucru necesită convingerea dreptelor liberale și conservatoare să taie orice legătură cu dreapta autoritară; economic, trebuie investit pentru a dezactiva unele dintre nemulțumirile care îi animă pe mulți cetățeni să susțină acea dreaptă.

Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este ca țările europene să alunece pe o pantă similară cu cea a Statelor Unite. De fapt, cred că pe termen mediu este mai probabilă deriva autoritară în sânul UE decât să vedem tancurile rusești intrând în Varșovia. Dar, în loc să se mobilizeze pentru a evita această derivă, elitele guvernante își concentrează tot efortul pe securitate, ca și cum ar exista o amenințare externă iminentă, când pericolul cel mai mare este contagiunea trumpistă a continentului.

Ignacio Sánchez-Cuenca este profesor de Științe Politice.