Cine va purta următoarele noastre războaie?

Sau, mai bine zis, cine va purta următoarele noastre războaie în locul nostru? Această întrebare plutește de mult timp deasupra noastră – ignorată, respinsă, reprimată – dar a devenit stringentă după trădarea lui Donald Trump. Pentru că asupra acestui punct nu încape nicio îndoială: al 47-lea președinte al Statelor Unite ale Americii este un trădător al prietenilor săi, al aliaților săi și, mai presus de toate, al valorilor seculare ale națiunii sale.

Necesitatea unei apărări comune

Acum se discută zilnic despre necesitatea unei “apărări comune europene”, despre creșterea investițiilor în cheltuieli militare și chiar despre posibilitatea de a ne desfășura soldații de-a lungul frontierei însângerate dintre Rusia și Ucraina. Se dezbat problemele care îngreunează obținerea unei autonomii, dacă nu a unei imposibile independențe, în apărarea militară a Europei în fața unor posibile agresiuni viitoare, din păcate din ce în ce mai verosimile (și deja în curs). Obstacolele sunt multe, enorme și variate: sunt de caracter militar-industrial, economic, tehnologic, strategic și, mai presus de toate, de caracter politic.

Lipsa de războinici

Această dezbatere, deși necesară, se încăpățânează să ignore principala deficiență a Europei atunci când vine vorba de a purta un război defensiv în mod autonom: lipsa de războinici. După cum a demonstrat, din păcate și tragic, recentul carnagiu din Ucraina (și din Orientul Apropiat), chiar și cele mai avansate tehnologic războaie necesită războinici. Și noi, europenii occidentali, nu îi avem, nu suntem, nu mai suntem.

Nu mă refer doar la lipsa de soldați operaționali, oricât de gravă ar fi: potrivit președintelui ucrainean, Volodímir Zelenski, apărarea frontierei ucrainene ar necesita desfășurarea a 200.000 de soldați, dar UE abia ar putea desfășura 60.000 în trei schimburi de 20.000. Mă refer la combatitatea estompată a popoarelor care trăiesc de opt decenii în pace, îmbătrânite demografic și profund gentrificate. Pentru a purta un război, chiar dacă este doar defensiv, sunt necesare arme adecvate, dar rămâne acolo, încăpățânată, impasibilă, teribilă, și necesitatea de bărbați tineri (și de femei, dacă se dorește) capabili, pregătiți și dispuși să le folosească. Adică, bărbați hotărâți să ucidă și să moară.

Numărul morților ca măsură a inadecvării

Cea mai utilă informație pentru a măsura inadecvarea noastră în fața acestei sarcini nu este numărul de trupe din armatele noastre. Este numărul morților: estimări fiabile calculează că în timpul celor trei ani de conflict din Ucraina au căzut aproximativ 300.000 de combatanți și de trei ori mai mulți au fost răniți, adesea grav. Aproape toată populația din Milano decimată de război. Suntem capabili să ne imaginăm asta? Nu, nu suntem. Depășește imaginația noastră, tocmai pentru că nu mai suntem războinici. Ce s-a întâmplat cu toți acei soldați? James Sheehan se întreabă acest lucru într-o carte în care investighează transformarea Europei dintr-un câmp de luptă devastat într-o societate prosperă și pașnică care și-a deviat toate resursele materiale și morale de la warfare la welfare. Formularea cea mai precisă a întrebării, însă, este aceasta: ce s-a întâmplat cu toți acei războinici?

Rolul războiului în istoria Europei

În traiectoria noastră milenară, războiul nu a fost, de fapt, doar o meserie, o constantă tragică, un instrument de putere, a fost arta (ansamblul de tehnici, metode, invenții și talente) care a impulsionat istoria Europei și, în unison, narațiunea care a definit identitatea europenilor. De-a lungul secolelor, acest pământ al nostru a fost un promontoriu eurasiatic populat de războinici feroce, formidabili, mândri și victorioși. Dintre toate invențiile europene care au modelat lumea modernă, cele din domeniul războiului (tehnologice, tactice și culturale) au fost probabil cele mai eficiente și influente. Dar războaiele strămoșilor noștri europeni nu au presupus doar dominația forței, au fost și ocazii de geneză a sensului: de la Maraton până la Piave, europenii au luptat (și au trăit) fideli modului în care se așteptau să fie povestit lupta lor (și viața lor). De la Homer până la Ernst Jünger, civilizația noastră a conceput lupta armată frontală, ucigașă și decisivă ca pe fundamentul său însuși, deoarece în războiul eroic se afla experiența plenară, evenimentul fatidic, momentul adevărului în care s-au generat formele politicii și valorile societății, s-au decis destinele individuale și colective.

Ruptura cu tradiția războiului

Apocalipsa în două părți a războaielor mondiale a extirpat această tradiție milenară. Ruptura cu ea a fost la rândul ei radicală și violentă. Deja cu experiența devastatoare a tranșeelor din Marele Război, pentru prima dată în milenii de istorie, conceptele de glorie, onoare și curaj au pierdut orice semnificație când omul european a ajuns la concluzia că nu există nimic în lume pentru care merită să mori. Dintr-o dată, după cum a scris Blaise Cendrars, “Dumnezeu era absent de pe câmpurile de luptă”.

Apoi s-a născut romanul pacifist, o noutate absolută în peisajul creațiilor umane. Hecatomba celui de-al Doilea Război Mondial, dezlănțuită de regurgitarea belicistă a fascismului, a făcut și mai profundă și definitivă acea prăpastie care ne separă de istoria noastră ancestrală. Rezultatul a fost o mutație profundă, pe care o putem numi antropologică, a structurilor experienței umane și a organizării sociale. Revelația finală a nonsensului războiului a lăsat în conștiința noastră marca unei reticențe ironice, a unei dezamăgiri melancolice față de lume.

Pacifismul ca salt în civilizație

Nu a fost doar decadență. A fost un salt în civilizație. Marile cuceriri europene, și doar europene, din a doua postbelică (dreptul la sănătate și la educație pentru toți, depășirea rasismului și a sexismului, dezvoltarea unei conștiințe pacifiste și ecologiste, pentru a cita doar câteva) jalonează avansul nostru regresiv către forme de viață care extind la toate vârstele îngrijirile iubitoare rezervate copilăriei sau chiar privilegiile embrionare ale protecției și alimentației. Aceasta este civilizația: marele uter extern. Așa devenim umani: lăsând duritatea afară, dar punând-o ca santinelă la ușă. Respingând războiul, nu doar că am devenit imbecili, am devenit mai buni. Ne amintește și confirmă spectacolul obscen de brutalitate disprețuitoare afișat în fața întregii lumi de președintele Statelor Unite ale Americii. În prezența sa trăim un moment de intensă clarificare existențială, redescoperim mândria de a fi europeni, de a nu fi ca el.

Pacifismul și necesitatea de a ne pregăti

Faptul este că nu mai suntem războinici. Pacifismul a fost o revoluție culturală și trebuie meditat și respectat, dar nu se poate transforma niciodată într-o platformă politică. Din toate aceste motive, iminenta împlinire a optzeci de ani de la Eliberarea de nazifascism, după ce ne-a făcut să ne asumăm odată pentru totdeauna respingerea oricărui război agresiv, naționalist și imperialist, ar trebui să fie un pas crucial pentru ca Europa să-și redescopere spiritul combativ și, odată cu el, sensul luptei. Noi, europenii occidentali, am fost atunci războinici pentru ultima oară. Rezistența antifascistă ne amintește de ce respingem războiul, dar ne învață și motivele pentru care trebuie să ne pregătim, dacă este necesar, să-l purtăm.

Antonio Scurati este scriitor. Autor al seriei de romane despre Mussolini M (Alfaguara). Ultima sa carte este eseul Fascism și populism (Debate).