În câteva cuvinte
Articolul face o paralelă între situația politică și socială din Germania anilor '30 și tendințele actuale de declin al democrațiilor, ascensiune a autoritarismului și a naționalismului populist. Autorul subliniază importanța de a învăța din istorie pentru a evita repetarea greșelilor trecutului și necesitatea de a fi vigilenți în fața extremismelor.
O mașină distribuie publicitate pentru Partidul Popular German în Berlin în 1924, în timpul Republicii de la Weimar. Bridgeman Images.
Mitul eternei reîntoarceri are cel puțin o virtute preventivă. În loc să ne îndemne să căutăm același drum sau să completăm o istorie neterminată, îmbrăcând faptele actuale în poleială istorică, așa cum pretind unele mișcări revoluționare, mai bine să-l luăm ca pe un avertisment pentru a evita repetarea în prezent a erorilor tragice din trecut. Nu suntem în anii '30, o epocă germană la fel de strălucitoare în cultură, arte, știință sau filosofie, pe cât de turbulentă în economie, societate și politică, până la a duce la ascensiunea nazismului, războiul european și Holocaustul. Dar nu strică să evocăm acum acea epocă, așa cum face expoziția «Vremuri incerte. Germania între războaie», deschisă până pe 20 iulie la Caixaforum din Barcelona, într-un moment în care democrațiile regresează, autoritarismele se ridică, naționalismele populiste proliferează și chiar reapar războaie la scară largă, așa cum nu s-au mai văzut de atunci, ani atât de distructivi pentru Europa.
În perspectivă, istoria apare clară și ordonată, dar prima lecție pe care o putem extrage din ea este opacitatea evenimentelor când se desfășoară sub ochii noștri. Dacă știm acest lucru în Catalonia, unde istoria, de atâta uitare și convocare, a ajuns să ne lecuiască până la a promova inhibiția și grija exclusivă pentru interesele personale. Și atunci s-a produs o reacție care îndepărtează oamenii de politică și lasă cale liberă extremismelor, așa cum se întâmplă într-o oarecare măsură acum cu ascensiunea extremei drepte.
Există multe mărturii din acele vremuri, dar puține ale cuiva atât de bine echipat intelectual pentru o bună observare a istoriei în desfășurare, precum filosoful și sociologul francez Raymond Aron, care a trăit în Germania din 1930 până în 1934 și a fost martor direct al agoniei acelei republici și al venirii lui Hitler la putere. «Nimic nu m-a surprins atât de mult în primele săptămâni ale regimului», a scris el ani mai târziu în Memoriile sale (1983), «precum caracterul aproape invizibil al marilor evenimente istorice. Milioane de berlinezi nu au observat nicio noutate. Un singur semn sau simbol: în trei zile, uniformele maro au început să mișune pe străzile capitalei».
La scurt timp, Aron observă cum se instalează frica, chiar înainte de a începe valurile de arestări și de a se deschide lagărele de concentrare, cu indispensabila companie a supunerii voluntare treptate a majorității cetățenilor la tirania abia instalată. «Pentru clasele conducătoare, pentru junkeri, ca și pentru liderii economiei, Hitler nu reprezenta decât un instrument sau un expedient provizoriu», a scris el. Apoi ar veni stupefacția pentru «radicalitatea antisemitismului care s-a exprimat începând cu 1942 odată cu soluția finală pe care nimeni, mi se pare, nu o putea suspecta».
Alarmismele nu sunt convenabile. Dar nici distragerea atenției. Sfârșitul Weimar nu ne spune că istoria se va repeta, dar ne spune că trebuie să fim întotdeauna atenți pentru ca aceasta să nu se repete.
