Între justiție și revictimizare

Într-un reportaj realizat de Carla Mascia în Джерело новини, am citit despre cazul actriței franceze Adèle Haenel, un nou proces intentat unui agresor sexual din lumea artei și a spectacolului. De data aceasta este vorba despre Christophe Ruggia, care a regizat-o pe actriță în 2001, în primul ei film, *Los diablos*. Adèle avea 12 ani, iar Christophe 36; agresiunile sexuale au început în timpul filmărilor și au continuat încă doi ani, până când fata a împlinit 14 ani, sub pretextul că o ajută să se formeze ca actriță. În timpul procesului, acest om abject a încercat să se prezinte drept un Pigmalion generos (“spun că ne-au creat, dar ceea ce au făcut este să ne distrugă”, a declarat Haenel într-un interviu cutremurător) și, pentru a justifica hipersexualizarea la care a supus-o pe fată în film (se pare că imaginile sunt tulburătoare), a susținut că Adèle avea “o senzualitate debordantă” și “privirea unei actrițe porno”. Era cât pe ce să spună că acea fetiță de 12 ani era o curvă și că ea l-a pervertit, o fantezie tipică de absolvire a pedofililor (și a machiștilor). Din fericire, nu i-a folosit la nimic. La începutul lunii februarie, Ruggia a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru ceea ce i-a făcut micuței Adèle. Mi se pare puțin, dar e bine și așa. Să știe toți acești monștri (ce peisaj subteran dantesc desenează abuzurile care ies la iveală) că s-a terminat cu indulgența.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre altceva ce reiese din reportajul lui Mascia. Adèle, care s-a retras de ani de zile din cinematografie, scârbită de permisivitatea industriei față de crimele sexuale, l-a denunțat pe Ruggia în 2019, la scurt timp după cazul Weinstein, printr-un interviu acordat unui ziar. Nu a vrut să apeleze la justiție pentru că se temea de violența instituțională care, din păcate, este încă atât de frecventă împotriva celor care denunță agresiuni sexuale. Și asta mi se pare important. Există o categorie de victime care, pe lângă faptul că au fost supuse unor abuzuri teribile, nu îndrăznesc să apeleze la justiție pentru că știu că, dacă o fac, este foarte posibil să fie abuzate încă o dată, de data aceasta în văzul tuturor.

Exagerez? Nu știu, aruncați o privire la comportamentul magistratului Adolfo Carretero în procesul împotriva lui Errejón. Interogatoriul său asupra reclamantei, actrița Elisa Mouliaá, a fost de nedescris. Atât de scandalos, încât CGPJ a deschis o anchetă, despre care nu s-a mai auzit nimic, cel puțin în timp ce scriu aceste rânduri. Nici procesul nu s-a încheiat încă, dar pentru teza mea nu contează dacă Mouliaá câștigă sau nu cazul. De la bun început, atitudinea magistratului arată clar că, dacă îți trece prin cap să denunți un abuz sexual, poți fi lovit din plin. Ostilitatea lui Carretero a fost foarte criticată de alți magistrați: “Este un rezumat al tot ceea ce nu trebuie să facă judecătorii. Ar trebui chiar pus în Școala Judiciară pentru a explica toate lucrurile care ar trebui evitate”, a declarat pentru Deia, de exemplu, magistratul de la Audiencia Provincial de Gipuzkoa, Jorge Juan Hoyos. Din fericire, nu toți judecătorii par să aparțină Pleistocenului. Cazul sărutului lui Rubiales a fost un exemplu. Da, cred că ar fi trebuit să fie condamnat pentru constrângere, dar ceea ce discutăm este tratamentul acordat reclamantei, iar Hermoso a fost respectată și ascultată. Ca orice alt reclamant al oricărei alte infracțiuni.

Problema se agravează deoarece adesea mass-media și rețelele de socializare revictimizează și agresează persoana care denunță. Acest lucru se întâmplă din cauza prejudecății victimei ideale, un concept inventat de criminologul Nils Christie. Pentru ca victima să fie văzută ca fiind legitimă, trebuie să întrunească anumite atribute: trebuie să fie slabă, nevinovată, să desfășoare o activitate respectabilă în momentul infracțiunii, să nu fie vinovată de faptul că se află la locul faptei. Aceste stereotipuri, multiplicate în cazul femeilor, distrug cea mai elementară noțiune de justiție și ajung să transforme victimele în vinovați. Așa cum scandează participantele la demonstrațiile feministe, “singură și beată vreau să ajung acasă”. Ceea ce înseamnă că, chiar dacă nu ești perfectă și faci o greșeală, ai tot dreptul să nu fii violată sau ucisă, precum și să te întorci acasă cu aceeași liniște cu care o fac bărbații singuri și beți. Trebuie să curățăm privirea de aceste prejudecăți râncede și periculoase.