Dezbaterea privind calendarul jucătorilor devine tot mai aprinsă. Apariţia bruscă şi neplăcut de „mourinhizată” a lui Ancelotti a provocat incontinenţa naturală a lui Tebas, care a dorit să-i dea sfaturi despre cum să-şi gestioneze lotul. Amândurora li se poate spune acelaşi lucru: fiecare cu treaba lui. Treaba lui Tebas este să facă programul, iar a lui Ancelotti să gestioneze cât mai bine oboseala lotului său, şi ambii au o sarcină dificilă din cauza unei situaţii care îi depăşeşte şi la a cărei soluţionare nu contribuie deloc faptul că fiecare se amestecă în treaba celuilalt.

Sunt prea multe meciuri, asta e evident. De când urmăresc fotbalul (Liga cu 16 echipe, competiţii europene eliminatorii şi un calendar al echipelor naţionale care era cam o treime din cel actual), s-a produs o creştere continuă. Treptată, dar inflexibilă. Fiecare parte implicată a „ciupit” spaţii libere din calendar până nu a mai rămas niciunul, ajungându-se la situaţia extremă din acest an în care un jucător de la Real Madrid, internaţional pentru ţara sa, poate juca până la 82 de meciuri dacă ajunge în finala tuturor competiţiilor, aşa cum s-a întâmplat frecvent.

Din păcate, putem exclude un summit al responsabililor în care fiecare să returneze o parte din ceea ce şi-au însuşit recent cu toţii, ultimul dintre ei fiind FIFA, care a „înghesuit” în această vară un nou Campionat Mondial al Cluburilor. Pentru că da, pentru că merită, pentru că eram puţini şi s-a mai născut unul.

Mai multe informaţii: După accidentarea lui Dani Olmo, Barcelona se plânge de calendar: „Nu suntem maşini”

De ce nu protestează fotbaliştii, mă întreabă lumea? În primul rând, pentru că mai multe competiţii şi mai multe meciuri înseamnă mai mulţi bani pentru ei (şi, de asemenea, pentru „ancelottii” care profită de oboseala lor); şi în al doilea rând, pentru că problema afectează doar câţiva: cei care joacă în turneele europene până în fazele finale şi sunt indispensabili pentru echipele lor naţionale. În termeni spanioli, o majoritate la Real Madrid, Barça (care cel puţin nu are Campionatul Mondial al Cluburilor) şi Atlético şi aproape niciunul la alte cluburi. În toată Europa nu sunt mult mai mult de o sută, America nu o socotesc pentru că aproape toţi internaţionalii săi joacă aici. Pentru restul, un procent de 95%, este o problemă îndepărtată, sau o problemă a colegilor care le poate chiar oferi mai multe oportunităţi în echipă în căutarea rotaţiilor. Aşa că este dificil ca FIFPro să se mobilizeze serios în această privinţă, dincolo de faptul că David Aganzo a intervenit recent spontan pentru a-l flata pe Florentino (va avea motivele şi dreptul său) în recenta agitaţie.

Miguel Ángel Gil a propus la FIFA şi UEFA o soluţie care la prima vedere sună ciudat, chiar extravagant, dar care este ascultată şi luată în considerare: limitarea numărului de meciuri per jucător pe an. Admiţând imposibilitatea de a reduce calendarul, s-ar încerca interzicerea ca fiecare jucător să evolueze, să zicem, în mai mult de 50 de meciuri la club şi cinci la echipa naţională. Antrenorii şi selecţionerii ar lucra cu această constrângere, ştiind la ce să se aştepte. În practică, lucrurile merg deja puţin în această direcţie, din cauza accidentărilor şi a rotaţiilor dictate de prudenţă; ar fi vorba, în orice caz, de o reglementare strictă care să garanteze sănătatea şi forma bună a jucătorilor şi să evite ca anumiţi jucători indispensabili, cum ar fi Valverde, să fie exploataţi excesiv.

O soluţie imaginativă şi, prin urmare, rară, care ar nemulţumi suporterii şi ar încurca antrenorii, dar o propunere de luat în considerare acum, când nu există alta, şi văzând că soluţia paleativă a creşterii continue a numărului de schimbări nu funcţionează. Mai bine asta decât spectacolul certurilor dintre Tebas şi Ancelotti.