În etapa decisivă a sezonului pentru Barcelona

În localitățile de coastă, cunoaștem un adevăr fundamental pe care restul lumii pare să-l ignore: a te îneca la mal, aproape zărind lumina de la intrarea casei, este o posibilitate la fel de reală ca și moartea în Terranova sau în largul oceanului. Fatalitatea nu ține cont de distanțe, iar simțul ei al umorului, negru ca noaptea cea mai întunecată, obișnuiește să ia viețile celor care nu au făcut un efort mai mare pentru a merita decât să ajungă până la final: nimic nu este mai uman decât a pierde cu masa pusă.

Începe etapa decisivă a sezonului pentru un Barça care, după atâția ani în care a fost obsedat să fie Real Madrid, și-a recăpătat plăcerea de a se bucura de drum. Echipa lui Flick a făcut-o bine. S-a mișcat în sus și în jos ca acele cupluri tinere care se înscriu la dansuri de societate pentru a omorî după-amiezele de luni și ajung să preia academia, trezind adesea invidii în alte cupluri mai în vârstă, cu gleznele mai lovite și zâmbetul mai ofilit. A fost o echipă energică, strălucitoare, neregulată în unele faze ale sezonului din cauza propriei sale condiții juvenile, dar suficient de stabilă pentru a ajunge la câteva meciuri de gloria absolută cu posibilitățile sale intacte. Este linia finală a calendarului, acea primăvară pe care unii o asociază cu victoria și alții cu ceea ce pot, cea a terenurilor zgomotoase și a legii ultimului efort.

În fața Mallorcăi, ultima piatră de încercare înainte de prima mare finală, Flick a profitat pentru a adăuga doi noi tineri unei echipe care nu obosește să vâslească, căci niciodată nu se știe. Există ceva elegant și armonios în această echipă care foarte rar își pierde direcția în ciuda rotațiilor, excepțiilor, fețelor urâte ale unora și chiar și a provocărilor antrenorului, incapabil să disprețuiască efortul și atent mereu la direcția vânturilor. Cu mai mulți titulari odihnindu-se și o zi în plus pentru a pregăti meciul, ceea ce este aproape o obligație pentru Barça este să iasă de la Sevilla fără scuze, mai ales dacă rezultatul nu este favorabil. Tot ce va veni după va avea nevoie de aceleași eforturi sau mai multe, va fi timp pentru melancolie.

Mai multe informații: Barça învață să sufere.

Este un moment terifiant pentru fotbaliști, visul pentru care au luptat de când erau copii: să joace pentru a câștiga, dar în fața posibilității de a pierde. A nu atinge metalele ar fi considerat un eșec de o mare parte a publicului și a criticilor, mai ales în aceste vremuri ciudate de adunări și scăderi, de glorii la greutate și rezumate grosolane. Unii vor spune că Barça nu își poate permite sezoane strălucitoare fără recompensă. Sau, mai rău, fără recompense, căci există ceva în plural care îi distrează pe cei mai pretențioși.

Și, totuși, iată conexiunea acestei echipe cu niște rădăcini care păreau uitate, iluzia unei galerii căreia, cu mai mult sau mai puțin un an în urmă, antrenorul de serviciu îi mărturisea că cu această echipă nu se poate concura. A ști unde mergi și de unde vii este de obicei calea cea mai rapidă către succes, mai ales când urgențele apar estompate în spatele iluziilor viitoare. Orice s-ar întâmpla în acest final de sezon, Barça va continua să aibă aceleași argumente pentru sezonul viitor, chiar mai multe. A nu câștiga ar fi la fel de dureros ca acele rupturi amoroase din adolescență, dar viața nu se termină, aproape niciodată, la cincisprezece ani, iar acest Barça este genul de echipă care, acolo unde alții mor, el descoperă o plajă frumoasă.