În câteva cuvinte
Articolul prefațează Turul Flandrei, anticipând un nou duel între Tadej Pogačar și Mathieu van der Poel pe legendarele cățărări pavate Koppenberg, Oude Kwaremont și Paterberg. Se discută evoluția tipologiilor de cicliști și dominația celor doi în cursele Monument, alături de alți favoriți precum Pedersen, Van Aert și Ganna.
Cursele din Flandra erau apanajul rutierilor masivi, corpolenţi, cu fizic de ţăran ce ară pe câmpuri noroioase de cartofi, războinici cu un aer foarte rustic, adică un fel de ţărănoi cu un anumit sex-appeal. Acum câţiva ani a apărut Tadej Pogačar, un fluture, un căţărător de 65 de kilograme, şi pe Oude Kwaremont l-a lăsat în urmă pe Mathieu van der Poel, versiunea secolului XXI, stilizată, dar extrem de dură şi grea (75 de kilograme), a flamandului de acum un secol. Un câştigător de Tur al Franţei a câştigat Turul Flandrei, lucru care se mai întâmplase doar de trei ori în istoria centenară a acestui Monument, ultima dată în 1975, când Eddy Merckx, desigur, s-a impus pentru a doua oară.
Îndrăzneţul Pogačar a adus focul Flandrei, al dealurilor sale sălbatice pietruite – Koppenberg, Paterberg, Taaienberg – în visele oamenilor, ciclişti firavi care, pe anvelope late de până la 36 de milimetri, pe biciclete uşoare cu cadre aerodinamice orientate în direcţia vântului, pedalează confortabil, fără zdruncinături majore, şi chiar concurează. Cu mai puţin de 70 de kilograme, accelerează, sprintează şi înving, aşa cum a făcut-o miercuri la Waregem Neilson Powless, ridiculizând şi deprimând fabricile de waţi odinioară mândre precum Wout van Aert. Roţi late, ghidon îngust de 42 de centimetri, mai aerodinamic, braţe mai apropiate de corp, medie de peste 46 km/h.
Cei care încercau să stea în roata lui Eddy Merckx când ataca pe şoselele Flandrei gâfâiau, suspinau. «Este imposibil», concluzionau ei. «Rulează cu cinci kilometri pe oră mai repede decât noi». Aceeaşi senzaţie o experimentează, 50 de ani mai târziu, cei care în aceste zile de clasice extreme încearcă să profiteze de roata lui Mathieu van der Poel, Mads Pedersen sau Tadej Pogačar, de exemplu, care se vor înfrunta direct duminică în Turul Flandrei.
Cu zile înainte, fanii, cu pulsul accelerat, calculează probabilităţi, analizează vântul, vremea şi dealurile, compară biciclete şi trec în revistă rapid ce s-a întâmplat în trei dintre marile clasice deja disputate: Milano-San Remo, mama tuturor clasicelor şi a tuturor bătăliilor care au fost şi vor fi între Pogačar şi Van der Poel, prinţii luminii primăvara, şi victoria olandezului cu zâmbet blond şi clar; GP E3, unde Mads Pedersen, un danez din Tølløse, l-a înlocuit pe Pogačar în roata olandezului până când acesta l-a epuizat pe Oude Kwaremont, la aproape 40 de kilometri de sosire; Gent-Wevelgem, unde, în absenţa lui Van der Poel (obosit) şi Pogačar (în plină pregătire), Pedersen, sprinter de cursă lungă pe care mulţi belgieni şi l-ar dori compatriot pentru dispreţul său faţă de frig, ploaie şi măsură, a jucat rolul ambilor. A atacat pe Kemmelberg la 56 de kilometri de linia de sosire şi a mers singur, cu 50 km/h, timp de 70 de minute cu vântul din spate.
În deceniul post-pandemie, fiecare Monument este o răscruce de stiluri de ciclism şi de campioni. Aşa a fost în fiecare an, dar niciunul nu prefigurează ce s-a văzut în Milano-San Remo cu Van der Poel, Ganna şi Pogačar şi ce se aşteaptă în următoarele opt zile în Nord, în Flandra şi la Roubaix. Începând cu Liège-Bastogne-Liège din 2021, când slovenul a câştigat prima sa mare clasică, 15 din cele 18 Monumente disputate au fost câştigate de Pogačar (şapte), Van der Poel (şase în acest interval, şapte în carieră) sau Remco Evenepoel (două). Şi niciun loc nu este mai potrivit pentru a demonstra acest lucru duminică decât Oude Kwaremont, cea mai lungă căţărare pavată dintre cele 12 pe care cicliştii le vor înfrunta în ultimii 130 de kilometri din totalul de 268,9 km, de la Bruges la Oudenaarde, şerpuind pe drumurile rurale înguste din Ardenii flamanzi.
Dacă pe vremea greilor precum Fabian Cancellara contra Tom Boonen, coloşi de peste 80 de kilograme, locul de cult era, în mod potrivit, Zidul Capelei (Kapelmuur), cei doi kilometri şi profilul pianistic al Kwaremont-ului (mai abruptă, până la 10% în prima parte), urcat de trei ori, şi înlănţuirea sa diabolică cu Koppenberg (600m la 11% cu porţiuni de 21%) şi Paterberg (400m la 13%, cu un pasaj la 19%) au capturat imaginaţia colectivă în deceniul lui Van der Poel, ciclistul ideal pentru această probă (şase participări din 2019: un loc patru, două locuri doi, trei victorii) şi Pogačar (a concurat de două ori şi de ambele dăţi a fost protagonist, o dată locul patru după ce a reuşit să-l distanţeze scurt pe Van der Poel pe Koppenberg, şi o dată primul, în 2023, lăsându-l pe olandez pe Kwaremont).
Cu atâta intensitate a lovit noul ciclism, cel al campionilor compleţi de orice talie, în imaginea zeului său, Pogačar, în vechea Flandră, şi atât de mult i-a modelat, încât la ora pronosticurilor pentru favoriţii de duminică (transmisiune Tdp şi Eurosport: start la 10:17; sosire estimată la 16:15, la o medie record de peste 45 km/h) ar fi suficient să luăm clasamentul ediţiei din 2023, să ne oprim la primii cinci (Pogačar, Van der Poel, Pedersen, Van Aert şi Powless, în această ordine), să le adăugăm, cel mult, pe Matteo Jorgenson (al nouălea atunci) sau Stefan Küng (al şaselea) şi să salutăm cu bucurie apariţia lui Pippo Ganna, deţinătorul recordului orei, un mastodont (1,93m, 86 kg), un gigant care la 28 de ani se simte capabil şi liber să-şi exprime sufletul flamand şi de clasicoman. Cei opt acoperă spectrul fizic al ciclismului deceniului. Există căţărători sub 70 kg (Pogačar, care poate câştiga în tricoul curcubeu ca Eddy Merckx acum 50 de ani, sau ca Van der Poel acum 365 de zile; Powless, Jorgenson). Sunt cei cu corpul ideal în jurul a 80 kg, compacţi ca Pedersen, cu suflet de pitbull, sau stilizaţi ca Van der Poel, care, dacă va câştiga, va fi primul din istorie care o face de patru ori, sau enigma Van Aert, de atâtea ori căzut şi rănit, suferind, care brusc se simte acuzat de înstrăinare de Herentals, de vechea sa Flandră, atâtea săptămâni petrecute pe Teide pregătindu-se încât uită de plutonul nervos, de pavate, de vânt, de frig şi chiar de lupta în pluton: imaginea perfectă, tristă, a învinsului. Şi sunt cei mari, mari, Ganna, Küng, care vor suferi pe Koppenberg, dar îi vor face pe alţii să sufere pe platul pavat.
Ciclişti spanioli? Puţini. Spania continuă să se concentreze pe monocultura de rutieri de etape-căţărători. Cei ca Flecha sau Freire care ajungeau, Oier Lazkano, bolnav la debutul său cu Red Bull, sau Ivăn García Cortina, nu mai ajung. Fanii cred acum doar în viitor, în Héctor Álvarez, în Benjamín Noval, încă atât de tineri, şi imploră.
