Seara era tristă și umedă. Josué Canales, care a fost al cincilea (1m 45,88s) în proba de 800m pe care credea că o va câștiga, este cuprins în brațe de Jorge González Amo, pentru a plânge ca un copil și astfel, lacrimile sale pe pieptul omului care iubește cel mai mult probele de semifond și care are cea mai mare grijă de tinerii care vin, să-i treacă durerea. Lacrimile Martei García sunt de furie nesatisfăcută și blestem lacrimile care îi țâșnesc când termină a patra (8m 53,67s) după ce s-a conjurat cu ea însăși în timpul probei de 3.000m pentru a câștiga sau, cel puțin, pentru a urca pe podium. Nu are nevoie de umăr. Doar se consolează strigând blesteme atleta care voia să fie Jacobo și s-a obligat să fie Viren după ce o căzătură cu doar 430 de metri alergați a întârziat-o. “Cad și îmi spun, ridică-te și du-te după nenorocita ta medalie, joder, și cu toată furia m-am pus pe treabă”, spune ea. Se ridică precum Lasse Viren, finlandezul care după ce a căzut a câștigat aurul în proba de 10.000m de la München '72, și se pune în fața grupului așa cum făcuse Jakob Ingebrigtsen cu câteva minute înainte. Trage, dar nu sfâșie, și în ultimii metri este depășită progresiv de câștigătoarea finală, irlandeză cu nume de ciclist bătăios, Sarah Healy (8m 52,86s), favorita britanică Melissa Courtney (8m 52,92s) și, în ultima suflare, portugheza care se antrenează în Soria, Salomé Alfonso, de asemenea medaliată în proba de 1.500m. “Văzând-o pe Salomé zilele astea știam că ne va fura dacă o lăsăm și mi-a furat-o tía”.

Mai multe informații despre Minunata Paula Sevilla, medalie de bronz la 400m la Europenele în sală

Aproape de ora 18.30 urcă pe pistă din subsol, ca gladiatori în coliseul din Roma, barbarii ștafetei. Seara este de strigăte, adrenalină și forță. De Markel Fernández, Gora Sopela, care iese pe culoarul unu ca un rechin, își întoarce capul și ajunge al patrulea pe culoarul liber. I se încredințase o misiune, să iasă ca niciodată și să moară, și o îndeplinește, și se mândrește și se umple de fericire. Se simte unic cu cursa sa de 46.9 când predă ștafeta lui Manuel Guijarro, din Villarrobledo, un altul care crește când aleargă ștafeta, și se multiplică pentru că nu se teme de nimeni, doar să-și dezamăgească colegii și la 46,7s după ce a apucat ștafeta o predă al patrulea la egalitate cu francezii, al treilea, lui Óscar Husillos, veteranul, maestrul tempoului din Astudillo, care deja pleacă al treilea, atât de bună a fost schimbarea perfecționată cu maestrul Toni Puig. Țările de Jos, în ziua lor mare, merg departe, evidențiate. Rivalul este Belgia, inamicul istoric al ștafetei spaniole, și, de asemenea, timpul. Nu pista, care este prietena lui Bernat Erta, care este din Lleida și este încă foarte tânăr, dar este și ingredientul unic care face să lege sosul ștafetei masculine spaniole. Doar doi atleți au repetat în cele trei medalii, toate de argint, pe care le-a obținut 4x400 spaniol în sala, la Europenele de la Glasgow în 2019, la Mondiale de la Belgrad 2022 și la Apeldoorn 2025. Sunt Guijarro, magicianul rectilinielor, și Erta, care zboară pe curbele închise ale pistei înscrise în velodrom în ciuda picioarelor sale lungi, foarte lungi, și a pasului său unic, cel mai amplu din atletismul spaniol conform studiilor biomecanice. “Este tehnica. Întotdeauna am lucrat mult la ea. Șoldurile. Să ridic genunchii”, spune atletul atât de proaspăt, când toți sunt cu balonul lactic în picioare și în cap și în stomac pe care l-a învățat să alerge tatăl său, Quim, și pe care l-a maturizat Pau Fradera în Barcelona. Prinde ștafeta al treilea. Prima Țările de Jos. A doua Belgia, cu expertul Sacoor. Al treilea Erta, pe care îl calcă pe călcâie (nu doar figurativ) britanicul Chalmers, care se apropie de el, dar ajuns la curbe se frânează, și Erta zboară. “Îmi plac la nebunie aceste curbe”, adaugă cu încântare catalanul, care se gândește doar să-l ajungă pe Sacoor. Al lui este ultimul metru. Energia lui. Valoarea lui de a nu frâna. Abilitatea lui de a se arunca așa cum a demonstrat în proba mixtă. Dacă nici nu-și lungește brațul pentru a da ștafeta, își lungește gâtul pentru a câștiga la foto finish. Un gât mai lung decât picioarele sale care pe rectilinie se traduce în 45 de miimi de avantaj față de temuții belgieni, o marcă de 3m 5,18s, care este record național, și o medalie de argint în plus pentru colecția sa.

Foto finish a probei de 4x400 masculin. Gâtul lui Erta dă argintul.

Să fii al patrulea nu este rău, încearcă să o consoleze pe Marta García unii, și ea, căreia nu-i trece supărarea, răspunde că asta va fi valabil pentru altele, nu pentru ea, și nici nu le este valabil femeilor din ștafeta spaniolă, golden bubbles se numesc, ca niște bule de șampanie sclipitoare, rapide și îmbătătoare, atâta viteză, atâta dispoziție, atâta energie concentrată pregătită să se reverse într-o cursă care ar trebui să se termine cu victoria finală a Țărilor de Jos a lui Femke Bol și o medalie pentru patru spaniole – Paula Sevilla, Eva Santidrián, Daniela Fra și Blanca Hervás—care iarna aceasta au coborât sub 52s, excelență, și Sevilla, soarele din La Solana și din șofran, sub 51s, extraordinară medaliată individual cu bronz la debutul său internațional în distanță. Iese din parcare, culoar trei, manchega, dopul sticlei aruncat, o explozie, care 51,54s mai târziu o predă a treia lui Santidrián (51,51s, lansată), a treia, de asemenea, după olandeze și britanice, și a treia, de asemenea, predă Fra (51,26s) lui Blanca Hervás, care urmărește și apără și cedează, pentru că în spatele ei și a celor 51,37 magnifice, fenomenala cehă Lurdes Manuel face cea mai bună cursă a anului: 49,82s. O depășește și o lasă de piatră. A patra Spania cu record național (3m 25,68s) care consolează.

Fericită întotdeauna. Colectivul, bulele, emoțiile și o minimă speranță care se deschide o jumătate de oră, o lumină în nori printre atâta ploaie, lacrimă și spumă. O notă rapidă anunță descalificarea lui Bol și a coechipierelor sale pentru că au obstrucționat un schimb de ștafetă. O jumătate de oră mai târziu, bulele și emoția se întorc în sticla lor. Țările de Jos, recalificată. Muzică de Revelion, petrecere veche de polci, conga și așa, sărbătorește în velodrom știrea. Seara este deja noapte. Se sting luminile. Rapid, muncitorii încep să demonteze pista pentru a elibera pinul siberian al velodromului. Paula Sevilla, deja liderul, își cere mai mult pentru că are spinii de a nu se fi lipit mai tare pe culoarul liber, își laudă coechipierele, veteranele distanței, și promite: “Acesta este începutul unei noi ere pentru că aceste femei valorează o grămadă”. Întotdeauna rămâne speranța.