În universurile create de Clàudia Cedó, realitatea și fantezia coexistă fericit, drama se împletește cu umorul, iar diversitatea de toate felurile se amestecă cu normalitatea aparentă.
Dansatoarea spaniolă Eva Yerbabuena a câștigat un premiu Olivier pentru cea mai bună realizare în dans cu spectacolul său «Yerbagüena», în cadrul galei celor mai prestigioase premii pentru artele spectacolului din Regatul Unit.
Poate că 20 de ani nu înseamnă nimic, dar 50 sunt enorm de mulţi. Acum mai bine de jumătate de secol l-am cunoscut pe Juan Margallo, actor, autor și regizor de teatru recent decedat. Repetam o piesă dramatică cu un grup universitar condus de Antonio Castejón (și el decedat) în sala de festivitaţi a colegiului San Juan Evangelista din Madrid, miticul Johnny, un alt cadavru trist, în acest caz victimă a speculaţiilor imobiliare.
«Nu există decât o singură problemă filosofică cu adevărat serioasă, și aceea este sinuciderea», scria Albert Camus în eseul său Mitul lui Sisif publicat în 1942. Laureatul Premiului Nobel pentru literatură din 1958 avea să mărturisească ani mai târziu că scenele de teatru au fost pentru el «adevărate universități» și unul dintre locurile unde s-a simțit cel mai fericit.
Un copil se naște într-un mic sat pierdut din interiorul Cataloniei, Santa Aurora de la Pietat. Acest eveniment aparte servește dramaturgei și regizoarei de teatru Clàudia Cedó pentru a construi o frumoasă parabolă în apărarea diverselor forme pe care le oferă viața umană. În fabula sa, locuitorii satului sunt interpretați de actori cu diverse tipuri de diversitate, de la un preot în scaun cu rotile până la un crainic de radio surd care comunică prin limbajul semnelor. «Fantàstic Ramon este un spectacol important, care va crește de la o reprezentație la alta.
Falsii prieteni lingvistici pot fi foarte revelatori. Proiectul european DoSEL (Drama of Smaller European Languages) folose,te cuvântul «dramă» într-unul dintre sensurile sale: cel care înseamnă «teatru» în ansamblul său. Prin urmare, proiectul se traduce în catalană ca Teatru în Limbi Europene Minoritare. În ţările anglofone există Şcoli de Dramă (Drama Schools), unde se învaţă ,i comedie, deoarece drama poate cuprinde multe lucruri.
Mirela Balić (Madrid, 25 de ani) este un exemplu excelent de ce nu trebuie să judeci o carte după copertă, deși a ei nu sugerează tocmai «madrileană». Ea, de origine sârbo-croată și crescută în Spania, o face mereu. Fizicul ei uimitor nu strigă «conservator», dar, din nou, prejudecățile sunt cele care vorbesc: a studiat violoncel și pian la conservatorul Amaniel și pian la Soto Mesa. Mai obișnuit în cariera unei actrițe este trecutul ei ca ospătăriță în legendarul bar Freeway din Malasaña, dar nu a trebuit să servească prea multe shot-uri.
Se spune că dramaturgul și cineastul german Rainer Werner Fassbinder (1945-1982) a scris febril, în timpul unui zbor între Berlin și Los Angeles, "Lacrimile amare ale Petrei von Kant", opera sa cea mai emblematică, pe care a pus-o în scenă în 1971 și pe care, la scurt timp după aceea, a ecranizat-o, transformând filmul într-un clasic al cinematografiei europene.
Acesta are ceva absorbant, totalitar, care le străbate viața de la un capăt la altul, care îi dă sens. Munca lor, pasiunea lor, apare în toate conversațiile. De aceea este ciudat că se scrie atât de puțin despre toate acestea.