În 2011, doi cercetători din Missouri au făcut o nebunie: au pus pickup-uri de chitară [care amplifică sunetul] pe o plantă și au demonstrat că poate auzi.

Ideea, ca multe alte idei bune, a apărut întâmplător. Rex Cocroft, expert în comunicarea animală, studia membracidele (sau diablitos), care sunt insecte cu un aspect foarte particular (…). Cocroft a observat că membracidele își scutură în mod deliberat abdomenul cu mare viteză, trimițând în jos o vibrație care ajungea până la ramura arborelui sau arbustului lemnos pe care se afla. Aceste vibrații călătoresc prin plantă și sunt colectate de alte membracide, care au picioare foarte sensibile și adaptate la sarcina de a acționa ca ace de fonograf. Cocroft a descoperit că era modul în care aceste insecte spuneau: „Bună, sunt aici”. Practic, foloseau planta ca și cum ar fi un telefon de tablă.

Era o muncă foarte interesantă, dar într-o zi toate înregistrările pe care Cocroft încercase să le facă ale acestor vibrații au fost contaminate de un alt zgomot. Era un fel de sfâșiere. Era ritmic. Și nu erau membracide. „Erau o mulțime de omizi care ronțăiau”, a spus Heidi Appel, o cercetătoare principală de la Universitatea din Toledo din Ohio, care a început să colaboreze cu Cocroft. I-a venit o posibilitate care a fascinat-o. Mai multe informații. Cum adică de științe sau de litere? De ce este o idee proastă să fim obligați să alegem.

Omizile sunt deschizătorul de conserve al lumii insectelor. (…) Amplificat până la un volum detectabil pentru urechea umană, mestecatul omizii sună ca dinți mari de capră care mestecă fân uscat sau ca un pumn de pietriș pe care l-am freca între mâini. Presupun că poate fi un sunet ciudat de gratifiant, ca cel al unui personaj de desene animate care mestecă un morcov. Dimpotrivă, fără amplificare este foarte subtil. Sunetul mușcăturilor de omidă face ca frunza să vibreze cu doar două miimi de milimetru.

Appel l-a cunoscut pe Cocroft la un seminar de la universitatea sa. S-au prezentat reciproc explicând sistemele pe care le studiau, ceva obișnuit în relațiile sociale ale naturaliștilor.(…) Împreună, au proiectat o serie de experimente. Raționamentul era cam așa: mușcăturile de omidă sunt un element omniprezent în viața plantelor și produc un sunet foarte caracteristic. Vibrațiile acustice călătoresc prin plante mai repede decât orice alt semnal pe care l-ar putea detecta. Oare nu ar fi avantajos pentru ele să fie capabile să le perceapă? Se introduceau pe un teren mlăștinos. Umbra cărții «Viața secretă a plantelor» era încă foarte lungă în lumea botanicii la patruzeci de ani de la publicarea sa. A întreba dacă plantele au evoluat în așa fel încât să poată auzi (sau cel puțin să interpreteze vibrațiile pe care noi le înțelegem ca sunet) ar ridica mai mult de o sprânceană și două. (…) Appel nu este o credincioasă fidelă în dezbaterea despre inteligența plantelor care și-a însușit domeniul. Preferă ca filosofii să se ocupe de asta și ca oamenii de știință să se dedice treburilor lor, care este cercetarea. (…) Plantele și insectele interacționează toată ziua, în fiecare zi și în toate fazele ciclurilor lor de viață. Este foarte posibil să fie vorba despre cea mai importantă relație din viața ambelor; în cazul insectelor, această afirmație este adevărată mai ales dacă sunt dintre cele care beau nectar sau mănâncă frunze, ceva ce face marea majoritate dintre ele. Plantele și insectele reprezintă jumătate din toate organismele pluricelulare de pe fața Pământului. Prin urmare, nu este exagerat să spunem că a lor este una dintre cele mai importante relații de pe planetă.

Când au decis să verifice auzul plantelor, Cocroft și Apple aveau de-a face cu fluturi albi de varză, niște omizi dolofane, de culoare verde iarbă, capabile să devoreze frunze cu mare viteză. (…) Pe măsură ce avansează, lasă în urmă un spațiu negativ în formă de semilună, acolo unde înainte era frunză verde. Dacă te uiți la orice frunză, vei vedea marginea tăiată în semilune, ca un fulg de zăpadă de hârtie. O omidă a trecut pe aici și a fost (pentru scurt timp) sătulă. Plantei îi pasă foarte mult să evite această demontare incomodă și să nu piardă toți acei cloroplasti atât de utili. Vestea bună pentru plante este că au dezvoltat multiple strategii ingenioase pentru a pune capăt distrugerii în timp ce omida este încă la jumătatea mesei sau, cel puțin, pentru a evita să-și invite verii. Unele plante secretă taninuri amare în încercarea de a fi respingătoare. Altele produc propriul lor repelent de insecte, care în multe cazuri este partea plantei de care oamenii se bucură cel mai mult, cum ar fi uleiul de oregano din oregano sau iuteala tuberculului de hrean. (…) Cu toate acestea, reacția frunzei la mușcătură nu se limitează la frunza în cauză; mușcătura activează o cascadă de schimbări hormonale în întreaga plantă, ceea ce înseamnă că diferitele părți ale unei plante trebuie să aibă un mod de a vorbi între ele. Electricitatea ar putea fi o explicație, dar chiar și viteza cu care aceasta călătorește prin corpul plantei (la aproximativ 0,05 metri pe secundă) este inferioară vitezei unora dintre reacțiile pe care le-au observat oamenii de știință. Se pare că una dintre modalitățile prin care este comunicată această amenințare sunt vibrațiile pe care le percepem ca sunet. Vibrațiile acustice călătoresc cu o viteză extraordinară. Într-o plantă lemnoasă rigidă, călătoresc cu mii de centimetri pe secundă, o viteză care se reduce pe măsură ce crește flexibilitatea generală a plantei, dar care, în toate cazurile, rămâne foarte ridicată. Se poate spune că plantele își aud invadatorii?

Pentru a descoperi, Appel și Cocroft au decis să testeze arabidopsis cu ceva care ar mânca-o fără să se gândească de două ori: o omidă de fluture alb de varză. Pentru experiment, au decis să folosească pickup-uri de chitară acordate la frecvența exactă a ronțăitului fluturelui alb de varză. Ca și control, au conectat pickup-uri la alte arabidopsis, ale căror frunze au fost lăsate să rămână în tăcere. În primul lor experiment, au reprodus sunetul ronțăitului omizilor, care a trimis vibrații minuscule prin toate frunzele. Cum puteau ști dacă planta răspundea sau nu? „O plantă care este atacată poate reacționa instantaneu sau poate lua notă de ceea ce s-a întâmplat pentru a se pregăti pentru data viitoare și a reacționa mai devreme”, a spus Appel. Așa că au scos pickup-urile de chitară și au testat din nou, de data aceasta cu omizi reale. Apoi au trebuit să aștepte pentru a analiza frunzele în laborator și pentru a determina dacă plantele au produs sau nu compuși defensivi. „Serios?”, a exclamat Appel când a văzut rezultatele. S-a întors la laborator pentru a-i cere tehnicianului să verifice cifrele. Tehnicianul i le-a trimis din nou. Rezultatul era încă incredibil. Semnalul era foarte clar. Plantele auzeau omizile. L-a sunat pe Cocroft. „N-o să-ți vină să crezi”.

S-au întâlnit și au încercat să se gândească la toate greșelile pe care ar fi putut să le facă. „Poate că plantele răspund la tot, nu la insecte concrete”, a concluzionat ea. Au repetat experimentul cu multe controale. Au folosit un ventilator mic pentru a simula o briză ușoară; poate că ar face și plantele să-și activeze apărarea. Au încercat să reproducă sunetul cântecului de curtare al cicadelidelor (insecte care se hrănesc cu frunze) —are aceeași amplitudine de undă ca și sunetul ronțăitului omizilor, deși modelul ritmic este diferit—, dar arabidopsis nu s-au sinchisit. Și asta pentru că cicadelidele nu se hrănesc cu arabidopsis. Toate aceste eforturi au lăsat și mai clar: planta răspundea specific și exclusiv la sunetul ronțăitului prădătorului său autentic. „Desigur, zâmbetul nu ne încăpea pe față —a spus Appel—. În știință, progresele în înțelegerea fenomenelor obișnuiesc să fie foarte graduale și majoritatea dintre noi ne petrecem toată cariera fără să găsim răspunsuri [...]; să spunem că cel mai normal este ca experimentele să fie infructuoase, iar când rezultă utile, orice ne spun despre cum funcționează lumea vine în pachețele mici. Este ca cărămizile unui perete. Se adaugă una câte una”. Cu toate acestea, acesta nu era un pachețel mic. Era demonstrația că plantele aud cu adevărat, în felul lor fără urechi. Pentru ele, sunetul este vibrație pură. Și fac ceva în legătură cu asta când percep o vibrație pe care știu că vine asociată cu faptul că le fac rău. Ca cea a unei omizi care mestecă carne vegetală.

Zoë Schlanger este jurnalistă și redactor la The Atlantic. Acest text este un avans editorial al cărții «Devoratoarele de lumină. Cum inteligența plantelor oferă o nouă înțelegere a vieții pe Pământ», de la Paidós. Se publică pe 16 aprilie. Traducerea este de Montserrat Asensio Fernández.