În Capela Sixtină se votează, iar în Casa Santa Marta se ia micul dejun, se prânzește, se cinează, se roagă, se doarme.

Chiar și se bea. Acum câteva zile, a ieșit la iveală faptul că un cardinal străin — anecdota a fost povestită de un arhiepiscop italian — credea că băuturile din minibar sunt gratuite și a decis să invite alți purpurați în camera sa. A doua zi, a constatat pe factură că, cu excepția zilelor sfinte ale conclavului care începe miercuri, reședința Santa Marta este ceea ce este, un hotel de tranzit pentru ecleziasticii care ajung la Roma și un fel de cămin studențesc pentru angajații Vaticanului, deși Jorge Mario Bergoglio a decis, imediat după ce a fost ales, să se mute acolo, spre surprinderea, scandalul și disconfortul — succesiv — ale curiei romane.

La Vatican, decizia de a transforma Santa Marta în sediu papal nu a fost niciodată privită cu ochi buni și se așteaptă ca succesorul său să folosească din nou apartamentul din palatul apostolic, gol de când Benedict al XVI-lea — care locuia acolo împreună cu un grup de călugărițe și secretarul său personal, chipeșul monsenior Georg Gänswein — a decis să renunțe la pontificat. Bergoglio s-a gândit că, locuind în Santa Marta, va evita să rămână singur și izolat, dar, mai degrabă, a provocat contrariul, izolând Vaticanul de Papă.

În câteva zile, va fi rezolvată îndoiala cu privire la viitorul Casei Santa Marta, dar, deocamdată, aproximativ 70 de muncitori de la Vatican fac ultimele retușuri pentru ca, începând de marți seara și obligatoriu miercuri, aceasta să devină reședința cardinalilor în timpul conclavului. Un loc din care nu se va putea intra sau ieși până când fumul nu va fi alb. Se poate spune că clădirea, gestionată de Fiicele Carității ale Sfântului Vincențiu de Paul, va fi sigilată împotriva plumbului și excomunicării. Camerele, pentru a evita suspiciunile între cardinali, au fost trase la sorți, iar unele ferestre au fost întunecate.

Pe lângă blindajul fizic pe care îl vor garanta cele 80 de sigilii aplicate la toate intrările în conclav — pe lângă cele pe care le au deja cele două camere de la primul etaj pe care le ocupa Francisc și care vor rămâne așa până când va exista un succesor —, se adaugă jurământul de confidențialitate pe care au trebuit să-l depună toți cei, laici și religioși, care vor asista cardinalii sau vor garanta funcționarea instalațiilor. O clauză care, dincolo de sancțiunile legale, poate atrage după sine excomunicarea și pe care, luni după-amiază, au îndeplinit-o toți în fața cardinalului camerlengo, irlandezul Kevin Joseph Farrell. Nimeni nu a fost cruțat, de la cei care ajută la liturghie până la medici, personalul de curățenie sau de bucătărie.

Secret absolut

Secretul trebuie să fie absolut cu privire la tot ceea ce are legătură „direct sau indirect” cu voturile. Bineînțeles, telefoanele mobile sunt interzise, iar singura posibilitate de a se întoarce acasă depinde de fumul alb. Pentru aceasta, după cum a spus acum câteva zile arhiepiscopul Ignazio Sanna, comisar papal al abației Farfa (Rieti), „cardinalii vor trebui să ajungă mai devreme sau mai târziu la un acord, pentru că Duhul Sfânt inspiră, dar nu votează”.

Ceea ce este clar, dacă te plimbi prin împrejurimile Vaticanului — cu o atenție specială la baruri și restaurante —, este că duelul pentru Papa Francisc a trecut deja în viața de apoi, iar acum ceea ce umple conversațiile este cine poate fi și cine nu succesorul său, pe lângă confidențele și anecdotele care apar din ajunuri care ar începe deja să se lungească dacă nu ar fi că unii cardinali, mai ales italieni, pun sare pe rană. Cele mai celebrate anecdote — la nivelul de a putea deveni scene dintr-un film de Paolo Sorrentino — sunt cele ale arhiepiscopului Anselmo Guido Pecorari, care, la 79 de ani, nu mai aspiră să intre în conclav, ci să-i plimbe prin Roma pe cardinalii care vin de departe. Și apoi, bineînțeles, să le povestească.

De la anecdota inocentă a unor anghinare împărțite cu cardinalul Mario Zenari, nunțiu apostolic în Siria — „acolo nu se găsesc anghinare de acest fel” —, până la cea a cardinalului de la minibar sau, fără îndoială, cea mai bună, cea care îl are ca protagonist pe cardinalul spaniol Santos Abril. „Este un pasionat de tenis”, i-a povestit arhiepiscopul Pecorari jurnalistului Fabrizio Caccia, „dar urăște să piardă și de aceea i-a venit o idee: când meciul merge prost, îi face un semn asistentului său, care câteva secunde mai târziu intră pe teren și îl întrerupe spunându-i că are un apel telefonic urgent, așa că setul este în siguranță…”.

Cardinalii italieni, presa italiană și italienii în general sunt convinși că, după trei papi străini — polonezul Karol Wojtyla, germanul Joseph Ratzinger și argentinianul Jorge Mario Bergoglio —, este timpul ca următorul pontif să fie italian. Nu adaugă „un papă cum trebuie”, dar se vede că se gândesc la asta.