În câteva cuvinte
Articolul explorează istoria și statutul juridic al peninsulei Crimeea, analizând argumentele Rusiei pentru anexare și poziția Ucrainei și a comunității internaționale bazată pe dreptul internațional și acordurile semnate. Se subliniază ilegalitatea referendumurilor și ocupația din 2014.
Problema statutului Crimeei rămâne un subiect central în politica internațională, generând dezbateri intense și interpretări diferite ale istoriei și dreptului internațional.
Președintele rus Vladimir Putin încearcă neîncetat să "normalizeze" ideea că peninsula Crimeea ar aparține legal Rusiei. Moscova depune eforturi pentru a estompa și a face uitate obligațiile de drept internațional pe care le respecta înainte de anexarea peninsulei în 2014.
Percepția că teritoriul ucrainean ocupat militar de Rusia ar aparține legal acestei țări a apărut, de exemplu, în declarațiile omului de afaceri american Steve Witkoff, care a discutat de mai multe ori cu liderul rus despre o posibilă "înțelegere" pentru a pune capăt războiului. În martie, Witkoff a demonstrat că a internalizat argumentele Kremlinului, referindu-se la referendumurile desfășurate în cinci regiuni ale Ucrainei ocupate, unde "marea majoritate a populației" ar fi manifestat dorința de a se supune Rusiei. El a susținut, de asemenea, că conflictele dintre Rusia și Ucraina existau "din al Doilea Război Mondial" și că rușii "și-au recuperat" deja cele cinci regiuni dorite (Crimeea, Donețk, Luhansk, Zaporojie și Herson), chiar dacă a avut dificultăți în pronunțarea numelor.
Având în vedere nivelul de înțelegere demonstrat, este util să reamintim contextul istoric: Rusia și Ucraina, ca republici în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS, 1922-1991), nu au avut conflicte de frontieră după al Doilea Război Mondial. Transferul Crimeei de la Rusia la Ucraina în 1954 a fost o redistribuire teritorială similară altora din cadrul unui stat unic, justificată "din motive economice, teritoriale și culturale" pentru a îmbunătăți gestionarea regională.
Rusia, Ucraina și alte republici ale URSS s-au separat de comun acord în 1991, iar limitele administrative dintre ele au devenit frontierele lor de stat. Aceste limite au fost recunoscute prin acorduri, inclusiv cel din noiembrie 1990 semnat de Boris Elțîn și Leonid Kravciuk. După întâlnirea din decembrie 1991 care a consfințit sfârșitul URSS, acordurile ce recunoșteau integritatea teritorială și frontierele Rusiei și Ucrainei au fost ratificate de Parlamentul rus. Aceste principii au fost confirmate în 1994 prin Memorandumul de la Budapesta, prin care Ucraina a renunțat la armele nucleare în schimbul garanțiilor de securitate din partea Rusiei și SUA. Mai mult, frontierele au fost recunoscute prin tratatul de prietenie și cooperare semnat în mai 1997 și ratificat în 1998.
Referitor la "referendumurile" din teritoriile anexate de Rusia, niciuna dintre cele cinci consultări (Crimeea în 2014; Donețk, Luhansk, Herson și Zaporojie în 2022) nu a îndeplinit condițiile pentru a fi considerate valide. Acestea au avut loc în medii militarizate sau de război deschis, sub controlul forțelor de ocupație, în timp ce o parte a populației locale fugise sau nu a avut acces la urne. Comunitatea internațională, în mare parte, consideră aceste referendumuri ilegale și nerecunoscute.
Din secolul al XV-lea, Crimeea a fost un Hanat dependent de Imperiul Otoman. Căzăcii ucraineni au participat alături de soldații ruși la cucerirea peninsulei, finalizată în 1783 sub Ecaterina a II-a. Venirea Rusiei a dus la schimbări demografice drastice, tătarii care au refuzat dominația țaristă fugind în Imperiul Otoman. Astăzi, milioane de descendenți ai acestora trăiesc în Turcia modernă. Populația creștină (minoritară în Hanatul Crimeei) a fost relocată de ruși pentru a coloniza alte regiuni (astfel, orașul Mariupol a fost fondat de greci veniți din Crimeea). În 1760-1770, populația Crimeei nu depășea jumătate de milion și era formată în proporție de peste 92% din tătari. Acest procent s-a redus la 35,6% în 1897 (rușii reprezentau al doilea grup, cu 33,1%).
Crimeea a fost ultimul bastion al Armatei Albe după revoluția bolșevică. În 1921, Crimeea a fost atribuită Rusiei de către noua administrație comunistă, dar limitele sale nordice cu teritoriul ucrainean au rămas neclar definite până în 1954. În 1944, tătarii din Crimeea au fost deportați masiv sub acuzația de colaborare cu ocupanții germani, operațiune în care au pierit zeci sau sute de mii de oameni. Conform recensământului din 2001 (fără orașul Sevastopol), în Crimeea locuiau peste două milioane de persoane (58,1% ruși, 24,3% ucraineni și 12,1% tătari). După anexarea din 2014, aceste procente au fost alterate ca urmare a încurajării imigrației masive de ruși, a represiunii asupra comunității tătare și a efortului sistematic de a șterge urmele Ucrainei.
Realitățile din teren și obligațiile de drept internațional violate de Rusia sunt factori cheie în înțelegerea situației actuale a Crimeei. Perspectiva internațională, susținută de majoritatea statelor, rămâne cea a recunoașterii Crimeei ca teritoriu ucrainean ocupat ilegal de Rusia.
