Numai adevărul poate vindeca națiunile. (Andrei Saharov)

1. Acum câteva zile am călătorit prin Renania de Nord-Westfalia, pe câmpurile frumoase ale Rinului, și am avut astfel ocazia să vizitez din nou orașul Köln. Anii trec, debitul râurilor se schimbă, dar acolo era gara, hotelurile care o înconjoară și puțin mai departe, silueta perpendiculară a impunătoarei sale catedrale gotice. Poate că piatra s-a întunecat prea mult, poate că mulțimea pare acum mai grăbită și distrasă, poate că furia selfie-urilor transmite ideea că există o rarefiere a sensului în aer, dar nimic din toate astea nu contează. Ceea ce contează, da, este că cele trei nave rămân intacte și că orga atârnată de cer pare să fie din ce în ce mai sus de privirea noastră. M-am plimbat pe acolo ore întregi, captivată de miracolul construcției umane, dar ieșind pe portal, am ajuns să respir același aer pe care îl lăsasem la intrare: problema tarifelor impuse de președintele Statelor Unite ale Americii partenerilor săi comerciali ocupa străzile. Capsula de evadare care însoțește persoana care călătorește încuraja dorințele mele de a mă întoarce la umbra pietrelor, la insinuarea unui timp trecut unde imaginația noastră presupune că nu au existat nici ore, nici zgomote, nici bătălii. Dar mai rămânea puțin spațiu și trebuia să aleg. Am ales foarte bine. A doua zi am intrat în Muzeul Ludwig și am fost întâmpinați de marea Black Nana a lui Niki de Saint-Phalle, dansând fără cap pentru cine intra. Din nou ne simțeam protejați de taifunul care sufla din Biroul Oval.

2. În interiorul magnificului muzeu al lui Peter și Irene Ludwig, liniștea era aproape absolută. Deoarece aveam puțin timp și mă aflam în Germania, am vrut să văd germani. Acolo erau: August Macke, Otto Mueller, Ernest Ludvig Kirchner, Max Ernst, Ursula Kabinett. Între suprarealism și expresionism, au deschis porțile sufletului unui secol care a permis artei să-și exprime durerile cele mai profunde și evaziunile cele mai salvatoare, fără văluri măgulitoare de frumusețe ideală. Dar de-a lungul traseului, în mijlocul dispunerii diferitelor școli, te întâlnești cu Chagall, Klee, un Picasso abundent și un Dalí grandios. Într-un spațiu imens în spate, Gara Perpignan, o crucificare între icoane, ilumina sala într-o asemenea măsură încât lumina galbenă se revărsa pe pereți și se răspândea în lume ca o Duminică de Paște. Cu toate acestea, mai târziu, ceea ce m-a făcut să stau pe o bancă pentru o bună bucată de vreme a fost sala dedicată artei pop și Statelor Unite ale Americii. Eu intenționam să evit lumea nord-americană care în acea zi lansa rafale de mitralieră asupra globului terestru, văzând paginile ziarelor răsucindu-se singure fără ca nimeni să le miște și, prin ironia sorții, ajunsesem acolo, în inima tăcută a muzeului, în fața imaginii profunde a acelei țări care în aceste zile ne face să tremurăm de frică.

3. Adevărul este că arta pop a apărut în Anglia în anii cincizeci, dar în Statele Unite și-a găsit habitatul natural. Contrar căutării expresiei profunde cu care arta europeană își propunea să dea seama de tragedia existenței, pop-ul se înclina spre comedie și profita de suprafața obiectelor comercializabile și a icoanelor media pentru a înfuria lumea artistică cu această superficialitate. Nu a existat niciodată o propunere mai paradoxală: în același timp în care denunța râzând, profita de hohotele de râs pentru a se comercializa. Andy Warhol a înțeles foarte bine această chiasmă când a declarat: „Nimeni nu-și dă seama câți oameni ar vrea să atârne un Scaun Electric pe peretele sufrageriei lor. Mai ales dacă culoarea de fundal se potrivește cu draperiile”. De fapt, el însuși, regele artei pop, a atârnat multe și a câștigat milioane. Dar marele avantaj al lumii americane este că de îndată ce își arată una dintre fețele obscene, și cea opusă devine vizibilă și se grăbește să o dezmintă. Acolo, în aceeași sală, Tom Wesselmann, creatorul a zeci de imagini de nuditate americană, a atârnat unul dintre cele mai bune exemple ale sale, Great American Nude din 1977: o tânără cu înfățișarea lui Marilyn care își arată corpul erect, în timp ce fumează, luminată de un soare portocaliu. Culoarea nu are profunzime sau transcendență, este un crom de consum. Ideea este că, în aceeași sală americană a Muzeului Ludwig, ca alegorie a Statelor Unite, pe care prin metonimie inevitabilă o numim America, era și imaginea visului său profund.

4. Este vorba despre un panou gigantic de 14 pe 5 metri și conține reprezentarea imaginației umane absorbită de atracția către stele. Autorul său a fost artistul plastic James Rosenquist, care l-a creat în 1980 cu titlul Star Thief. Minunat la această lucrare este perforarea capului femeii de către sulițe care provin din cosmos, unde dansează stelele, și căile care o împing făcute din felii de bacon. Astronautul Frank Borman, care comandase panoul pentru aeroportul din Miami, a respins categoric piesa, afirmând că el însuși fusese în spațiu și nu găsise niciodată acolo acele felii de carne. Cât de bucuros sunt că capul său de mare cosmonaut și inocența artistică candidă l-au respins. Acum îl putem vedea în splendoarea spațiului sacru care este un muzeu, pe unde trec mulțimi în tăcere. Este suficient să rămâi în acea sală câteva minute pentru a deduce, cu ușurință, că popoarele nu sunt o masă compactă. Luna februarie trecută, Musk a expus la conferința din Maryland un tablou gigantic în care era reprezentat ca Mesia al Spațiului, înconjurat de nave spațiale în acțiune. Prevalează teama că Musk vrea să fie Stăpânul Cosmosului și să se consolideze alături de șeful său, care a decis să fie Stăpânul Pământului. În sens contrar, însă, există milioane de americani, pe străzi și în campusurile universitare, care visează la societăți pașnice, altruiste și pline de speranță răspândite pe toate continentele. Arta, cinematografia și literatura Statelor Unite arată inima acestor oameni. Niciun popor nu este o masă uniformă. Niciun popor nu poate fi urât pentru ceea ce fac conducătorii săi, chiar și atunci când au fost aleși de o majoritate.

5. Pe 8 decembrie 1937, Klaus Mann a ținut o conferință într-un oraș din statul New York, intitulată Germania și lumea. În ea cerea ajutor țărilor democratice pentru a evita catastrofa care se apropia. În zilele noastre, este suficient să schimbi numele țărilor și harta faptelor prezintă similitudini extraordinare. Cu toate acestea, Klaus Mann a început prin a recunoaște că existau două Germanii, în contrast cu alte țări, pe care și le imagina ca fiind coezive și unite. Nu a greșit în niciun aspect al diagnosticului pe care l-a formulat, cu excepția acestei observații. Și anume, toate țările sunt cel puțin duale. Există două Franțe, două Brazilii, două Spanii, două Portugale, precum și două Indii și două Chine, și două Rusii, și două Israeluri și două State Unite. Diferența este că unele societăți se închid în sine și nu se lasă văzute. Între timp, Statele Unite acționează ca și cum ar produce permanent un film public despre sine și fac din asta un stil de viață. Oricât de mult mă doare fluxul verbal nedemn al actualilor săi lideri și asocierea lor declarată cu asasinii războaielor, aparțin grupului celor care alimentează speranța în puterea creatoare a unei părți a poporului său, cea care menține o mașină de autoreflecție ca nimeni alta în lume. Mulțumesc mult, Muzeul Ludwig.

Lídia Jorge este scriitoare. Ultima sa carte publicată în Spania este Misericordia (La Umbría y la Solana). Traducere de Carlos Gumpert.