În câteva cuvinte
Articolul analizează pontificatul Papei Francisc, evidențiind influențele franciscane și ignatiene, precum și abordarea sa progresistă asupra problemelor sociale și religioase. Se concluzionează că, deși Papa Francisc a adus schimbări în stil și accent, doctrina catolică a rămas în mare parte neschimbată.
Care este diferența dintre franciscani și iezuiți?
O glumă veche din Roma spune că, în timp ce unii sunt fiii unui poet italian, ceilalți sunt fiii unui militar spaniol. A începe necrologul unui Suveran Pontif cu o glumă poate părea oarecum heterodox, dar se întâmplă că, în cea mai bună interpretare, pontificatul lui Jorge Mario Bergoglio s-a hrănit atât din lirica Asissiului, cât și din disciplina lui Loyola.
Să ne concentrăm pe Asissi.
Faptul de a fi primul Francisc dintre Papi, de exemplu, avea o semnificație atât pastorală, cât și politică. În ceea ce privește aspectul pastoral, pietate simplă și apropiată, cu săracii și uitații în centru. În ceea ce privește aspectul politic, accentul pe pace, într-un ecologism transcendent cifrat în acel Cântic al creaturilor pe care *il poverello* l-a scris acum opt secole și care încă sună proaspăt. Din acest poem avea să ia Francisc inspirația și titlul primei enciclice, Laudato si', scrisă în întregime de el. În sine, enciclica constituia deja un alt mesaj relevant: cu ce se prezenta liderul Bisericii Catolice în lume? Cu un document despre mediu. Ceva specific, poate, unui Pontif care, din primul moment, le-a cerut preoților să «miroasă a oaie». De atunci, acest mesaj de dezbrăcare evanghelică, de întoarcere la rădăcini, a fost cel mai apreciat din magisteriul său. În doar câțiva ani, papalitatea își schimba stilul și accentul: de la teologia înaltă a lui Benedict al XVI-lea la o apropiere de paroh de sat. De la cap la inimă. De la discursurile de la Regensburg la «periferiile spiritului»: în Mongolia sunt 1.300 de catolici, dar Francisc le-a numit un cardinal.
Analizarea moștenirii lui Loyola, la rândul său, necesită aproape finețe iezuită.
În spiritualitatea sa, Francisc pare să fi urmat mișcările propriei Companii în acest lung secol și jumătate: vânturile eliberatoare ale teologiei latino-americane – de atâtea ori emanate din ordinul său – nu l-au făcut niciodată să renege catehismul clasic pe care ei înșiși i-l marcaseră cu foc. Această sinteză l-a ajutat să negocieze cu abilitate curentele doctrinare și vicisitudinile politice ale Argentinei din ultimul sfert al secolului XX. Astfel, uneori a părut mai de dreapta, așa cum mai târziu a părut foarte de stânga, dar nu a încetat niciodată să fie chemat la responsabilități din ce în ce mai mari în Biserică. Și chiar dacă mai târziu urma să fie văzut mai mulțumit cu Yolanda Díaz decât ar fi fost văzut vreodată cu J. D. Vance, nu este inutil să ne amintim că cel care îl numește cardinal este Ioan Paul al II-lea și nu Che Guevara. Alături de militantismul iezuit și înclinația franciscană, Papa nu putea fi înțeles nici fără o credință laică: un peronism care îi permitea să amestece antiimperialismul cu umanismul catolic. Dacă cuiva i se pare un amestec ideologic complicat, până nu demult era mai complicat să ne gândim la un Papă din Sudul Global. Sau care vorbește spaniolă. Sau care este iezuit.
Urma Companiei postconciliare, tocmai, a fost vizibilă în prioritățile și gesturile guvernării sale a Bisericii. De exemplu, apropierea de imigranți. Sau dorința de a reprezenta o abordare mai deschisă a realităților dificil de gestionat pentru autoritățile ecleziastice: femeia în biserică, homosexualitatea, tratamentul pastoral al divorțaților, dialogul cu alte religii. În mod remarcabil, victimele abuzurilor. Dintre iezuiții de întotdeauna, totuși, ceea ce a adus Francisc a fost o anumită lipsă de potrivire cu mișcările laice. Și una dintre cele mai distinctive trăsături ale comenzii sale: utilizarea tranșantă a puterii. Despre ambele realități a avut o cunoaștere minuțioasă Opus Dei, deși abundă exemplele.
Cu Papa Francisc, acea cină a lui Hristos la Ierusalim nu ar fi evoluat până la a deveni o liturghie polifonică. Militantismul său cel mai înrădăcinat a fost împotriva liturghiei tradiționale și a celor care o cultivau: departe de a fi receptiv la *via pulchritudinis*, Francisc a interpretat aceste atașamente ca fiind «o ostentație clericală». Desigur, această lipsă de apreciere a fost pe deplin corespunzătoare. Pe 13 martie 2013, unul dintre cei mai citiți comentatori catolici scria despre Bergoglio: «și acea ființă cu privire strâmbă, conduită lașă și scopuri foarte dubioase, cineva ni-l prezintă ca noul Papă dezirabil. Dumnezeu să-și salveze Biserica!» Câteva ore mai târziu, Papa argentinian ieșea la balconul Pieței San Pietro. În aceeași piață, într-o singurătate dramatică, a lăsat o imagine de o putere singulară: celebrarea Euharistiei în plin Covid.
Catolicismul pe care îl lasă Francisc progresistul, în realitate, a modificat puțin sau nimic doctrina față de cea pe care a lăsat-o, de exemplu, Ioan Paul al II-lea conservatorul. Oricum ar fi, acest pontificat își ia rămas bun cu un oarecare paradox. Papa și episcopii pot fi astăzi progresiști, dar văd cu surprindere că seminariștii – oricât de puțini ar fi – sunt în contrariu. Și chiar dacă colegiul cardinalilor are factura numirilor lui Francisc, este de așteptat ca mulți să își trameze deja *damnatio memoriae*. Duhul suflă pe unde vrea, dar acum pare să vrea restaurare. Pentru a aprofunda paradoxurile, în aceste vremuri s-a subliniat în presă cum, într-o lume sfâșiată între Trump și Putin, un om de credință a fost cel care punea umanitate în dezbaterea publică.
Papa a murit în așa-numitul Jubileu al Speranței. Propria sa autobiografie, publicată recent, poartă același titlu: Speranța. Despre această virtute a spus un admirabil poet catolic, Charles Péguy, că era cea mai dificilă și, de asemenea, cea mai plăcută în ochii divinității. Dar a adăugat încă ceva teribil: că speranța era singura virtute care reușea să-L surprindă pe Dumnezeu. A fost o lectură foarte potrivită a stării lumii că Francisc a plecat invocând ceea ce ne lipsește cel mai mult.
